Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Month:

Cum te adaptezi într-o țară arabă

Deși tuturor celor care au fost în stagiul din Iordania le-a plăcut experiența, puțini sunt cei care ar mai fi rămas în Amman sau chiar ar vrea să locuiască o perioadă acolo. Am auzit din mai multe părți că arabii sunt încuiați la minte, proști, fanatici.

Mie mi-a plăcut și chiar aș vrea să locuiesc în Iordania o perioadă mai lungă, mă gândesc la un an. Aș vrea să povestesc un pic despre mentalitatea cu care m-am dus în Iordania – și cu siguranță atitudinea mea m-a făcut să îmi doresc să revin aici. În primul rând am încercat să uit tot ce știu din Europa despre viață, despre cum trebuie să te comporți, despre obiceiuri. M-am dus la arabi ca și cum aș fi un nou născut care abia acum învață să trăiască, cu mintea golită de ce am învățăt în Europa în 22 de ani. Știam că dacă aș fi venit cu atitudinea superioară de european civilizat 1) nu mi-ar fi folosit la nimic experiența interculturală și 2) arabii ar fi simțit sictirul meu și și-ar fi dorit să mă trimită acasă cât mai repede. Am refuzat să fac judecăți de valoare. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu îmi plac multe din convingerile lor și nu mi-aș trata niciodată iubita cum am auzit că sunt tratate femeile în familiile arabe. Dar asta nu îmi dă dreptul să consider că ei sunt inferiori sau necivilizați, dacă crezi că ideile tale occidentale sunt cu siguranță corecte ai o problemă la fel de mare ca “fanatismul arabilor” (am pus in ghilimele pentru ca nu sunt cuvintele mele, eu as evita acest cuvant insa aici ma ajuta sa imi exprim ideile mai bine). Iar daca te-a deranjat la arabi “mintea incuiata” ar fi destul de incoerent să repeți și tu același comportament. Până la urmă de ce ar fi mai corect să faci pușcarie că lovești un câine, cum este în Europa, decât să faci pușcărie că îți înșeli nevasta, cum este în Iordania?

Între a judeca șî a înțelege am preferat să înțeleg (poate și profesia mea de psiholog a jucat un rol, deh). Iar a înțelege presupune să accepți lucrurile așa cum sunt. Până la urmă “problema” se rezumă la valorile unei culturi, care cu siguranță sunt diferite. Noi prețuim libertatea individuală, ei prețuiesc spiritul de sacrificiu. Nici una nici alta nu sunt mai valoroase, sunt doar valori diferite. Iar ceea ce contează cu adevărat este că pentru arabi cultura lor funcționează, sunt fericiți cu modul în care trăiesc.

 

Ce ciudat e acasa!

Da… am ajuns acasa. Desi acum vreo saptamana imi era un dor teribil de casa mi-a parut foarte rau ca am parasit Ammanul. Nu vreau sa intru in exprimari poetice, dar o bucatica din inima mea chiar a ramas acolo. Mi-a placut enorm agitatia si veselia oamenilor de acolo.

Deocamdata ma simt ciudat acasa la mine, un pic strain. Parca nu realizez ca acum nu mai trebuie sa ma misc incet cand ma trezesc ca scartaie patul si il trezesc pe Oti. Acum stau singur in camera… E o senzatie ciudata, ma obsinuisem acolo. Inca nu-mi dau seama ca acum cand deschid frigiderul am la dispozitie un intreg festin si nu doar branza feta in cutie alb-albastra pe care am mancat-o zilnic in Amman. Acum am calculatorul meu si pot sa intru pe net cand vreau eu, nu mai trebuie sa pandesc momentul cand vreun coleg cu laptop doarme sau mananca. Nu, nu e de bine, cel putin eu nu le simt ca fiind de bine. Mie imi pare rau de atmosfera din apartamentul nostru din Amman (pe care apropo, am injurat-o deseori si am numit-o atmosfera de internet cafe).

Strazile care inainte de plecarea in Iordania mi se pareau atat de aglomerate acum imi par seci. Parca totul este prea pus in ordine in comparatie cu Ammanul. Merg pe strada si lumea nu mai striga dupa mine “welcome!”. Imi lipseste lucrul asta, ma simteam asa bine… Dar cel mai ciudat mi se pare ca acum toata lumea din jurul meu vorbeste romana si intelege ce vorbesc eu. Ma obisuisem ca nimeni sa nu inteleaga romana si sa pot vorbi ce vreau, inclusiv comentarii la adresa soferilor de taxi sau negustorilor din piata. Acum trebuie sa am grija la lucrul asta…

 

Securitatea

Este 12 noaptea, esti relaxat in patul tau, cel mai probabil dormi. Te trezesc zgomote puternice, tipete, impuscaturi. Te duci repede la fereastra si observi casa de vis-a-vis inconjurata de soldati. Ei nu vin niciodata ziua, ziua nu iti este frica, noaptea li se face oamenilor frica. Iar ei vor ca tu sa simti frica. Devii curios si te pui la geam, in intuneric, sa nu fii vazut. Vezi cum vecinul tau este ridicat violent de soldati si urcat intr-o duba. Incepi sa te temi un pic pentru tine pentru ca stii ca acum nu mult timp ai vorbit lucruri ce nu trebuiau spuse, nu mare lucru, insa indeajuns pentru a te lua politia la intrebari. Rasufli usurat cand vezi ca soldatii pleaca, stresul scade si te relaxezi. Nu te relaxezi prea mult timp pentru ca intr-o ora se intampla acelasi lucru, de data asta in casa ta. Casa iti este inconjurata de soldati, soldatii urla pe scari si sparg usa. Intra in apartament si incep sa urle numele tau. Esti nedumerit, nu stii ce se intampla, incerci sa ceri explicatii dar nu ti se dau. Ti se pun catusele, esti legat la ochi si scos in fata blocului unde “stai un pic de vorba” cu un soldat. In tot acest timp si familia ta sta de vorba cu niste soldati iar cei ce au venit dupa tine au grija ca tu sa afli lucrul acesta. Incepi sa iti faci griji pentru familia ta si sa te simti vinovat. In fata blocului ti se aduc acuze pe care nu iti vine sa le crezi si esti intrebat despre oamenii cu care lucrezi. Esti intrebat despre spioni si tradatori. Familia ta te poate vedea cum stai in fata blocului legat la ochi. Esti pus sa zici tot ce stii.

Continue reading

Dorul de casa

Stiu ca acum ceva timp ascultam o melodie de-a lui Tudor Gheorghe in care canta despre dorul de casa si ma gandeam cat de mult exagereaza. Intelegeam ca ti se poate face dor de casa dar nu intelegeam de unde atata tragism, pana la urma tuturor ne e dor de ceva la un moment dat.

Acum cred ca incep sa inteleg. Nu sunt plecat de nici macar o luna dar ma simt atat de rupt de tot ceea ce pana acum era firesc incat am inceput sa numar zilele ramase pana cand ma voi intoarce la toate lucrurile pe care le iubesc. Cel mai frecvent vorbesc cu colegii de apartamenr despre ce voi face odata ce ajung inapoi in Romania, de parca am fi soldati pe front ce abia asteapta eliberarea. Mi-e dor de familie, de prieteni (pentru Andrei: bai tataitza, mi-e asa un dor sa mergem la beroase impreuna si sa stam la masa cu singura grija ca trebuie sa mai comandam inca o bere… Nici nu-ti poti inchipui!) , de camera mea, de masina mea (de condus noaptea pe serpentine… mai stii Andrei cand am mers noaptea la Garofita, de am prins apusul pe serpentine la Dambovicioara!? Si la intoarcere am luat la autostop ciobanul ala beat de mi-a imputit masina a branza, asta da poveste!), de mers pe munte, de atmosfera de concurs (mirosul de bengay si senzatia de la finish…), de ploaie. Ooo da! Ploaie! Furtuna cu fulgere si tunete, sa aud tunetul atat de tare incat sa simt cum mi se strange stomacul!

Imi place foarte mult aici in Amman si imi plac si arabii foarte mult insa in acest moment nu stiu daca imi doresc mai mult sa mai stau aici sau sa ajung acasa. Este prima data cand plec o luna de acasa. Sunt curios cum m-as fi simtit daca stagiul de voluntariat ar fi fost mai lung. Cu siguranta o sa mai plec de acasa si pe perioade mai lungi insa acum imi vine sa urlu de dor. Probabil de aceea urla lupii singuratici, poate ca le este dor de haita lor.

Uploaded from my droid

Tot prin downtown

Aseara a fost una din cele mai faine seri de cand sunt in Amman. Pe la 8 jumate am plecat catre downtown si cum eram 5 si trebuia sa ne rugam de taximetristi ca sa ne ia pe toti in masina, am hotarat sa oprim o dubita. Aici in Amman poti opri o dubita daca vrei sa ajungi undeva, negociezi tariful si este ca si cum ai merge cu un taxi mai mare. Imi place la nebunie sa merg cu minicamionetele astea, cu geamurile deschise, mana scoasa pe geam si vantul suierandu-mi pe la urechi. Daca au si muzica arabeasca e perfect. Stiu, daca as face asta in Bucuresti as arata ca ultimul cocalar insa aici ma incadrez foarte bine in peisaj.

Prima data ne-am oprit la taraba unui tip care umplea sticlute cu nisip, desenand diverse modele in nisipul din sticla. Rezultatul este impresionant, nu-ti vine sa crezi ca un om a reusit sa deseneze in nisipul dintr-o sticla. Partea si mai faina e ca toata actiunea se desfasoara sub ochii tai.

Pentru ca am “comandat” mai multe sticlute si am stat cam o ora acolo, patronul ne-a servit cu ceai si am apucat sa ne si imprietenim. Era un tip plin de bani, cu afaceri atat in Iordania cat si in alte tari arabe. A renuntat la religia islamica si ne spunea ca “dumnezeul lui este zambetul”. Era pasionat de vanatoare iar din pielea animalelor facea tablouri, pantofi sau haine. Pe multe din ele le vindea. Nu stiu cum a venit vorba de alcool dar ne-a povestit cum el bea 10 litri de bere pe zi, incepe dimineata si termina seara. De curand primise niste sticle de vodca de la un prieten si ne-a oferit si noua o sticla de Absolut de un litru. Nu mi-a venit sa cred! Aici unde un litru de vodca costa cam 150ron el ni l-a facut cadou! Si acum ghici ce suvenir am cumparat eu de la tipul asta (in afara de sticlutele cu nisip): o pipa pentru hasis! Nu cred ca puteam gasi un obiect care sa-mi aduca aminte mai bine de acest om decat aceasta pipa. M-a intrebat daca vreau si hasis dar evident ca am refuzat.

A doua oprire a fost la un tip de unde un coleg si-a cumparat un fel de toba traditionala. Am glumit aici cu vanzatorul pe seama unei rochii pe care o vindea, l-am intrebat daca a vazut pe cineva imbracat intr-o astfel de rochie. Era o rochie galbena transparenta, pe care atarnau niste banuti din aur, exact ca in filmele indiene. Se pare ca tipului i-a placut de mine caci mi-a oferit tutun de narghilea gratis.

Despre femei

Un articol scurt. Ieri, in apartamentul nostru:

-Raed, why aren’t you married?
-Because I want a full woman. I want to feel good when I’m looking at her, feel good when I’m talking to her, feel good when anyone else is talking to her, feel good about anything she does.

Moleseala mare

Nu credeam ca o sa ajung sa spun asta dar zilele acestea m-am cam plictisit in Amman. Activitatile din cadrul proiectului au fost doar 2-3 ore pe zi, la alergat nu am mai iesit din cauza unei mici probleme musculare (acum sunt bine, maine ies la antrenament!) iar la noi in sufragerie domneste o atmosfera de internet cafe. S-a dus entuziasmul de la sosire si acum fiecare sta cu nasul in laptopul lui, rasfoind facebook-ul, vorbind cu cunoscutii sau citind. Din cand in cand cineva mai pune muzica. Ma bucur mult ca am nimerit in apartament cu oameni cu gusturi muzicale apropiatevde ale mele. Noaptea se mai schimba situatia, fumam narghilea, jucam mafia.

Ma innebuneste atmosfera asta de moleseala din timpul zilei. Simt timpul cum trece pe langa mine, simt zilele cum se scurg si eu nu fac nimic demn de retinut. Nici in Bucuresti nu suport sa am “pagini albe” in viata mea, in Amman mi se pare de-a dreptul deprimant.

Astazi am reusit totusi sa fac ceva. De dimineata am fost la un muzeu unde sunt expuse masinile folosite de regele Iordaniei de-a lungul timpului. Am vazut masini de epoca, limuzine de un lux impresionant dar si masini sport. Actualul rege este un fan al masinilor insa am inteles ca nu poate pilota din cauza responsabilitatilor regale. Nu am inteles prea bine ce inseamna asta insa asa scria pe un panou in muzeu. Ce m-a socat a fost faptul ca cea mai rulata masina din muzeu avea doar 45000km. Wow… Sa ai atatea masini de lux iar cea mai rulata doar 45000km… E bine sa fi rege!

Oare nu sunt si romanii la fel de primitori ca arabii?

Aici in Iordania cand ies pe strada aud din toate partile “welcome in Jordan”, lumea imi zambeste si se comporta foarte frumos cu mine (mai putin cand vine vorba de bani, cel putin in cazul taximetristilor). Acum cateva zile eram in Careffour si am vrut sa cumpar smochine varsate. Vanzatoarea de la stand, dupa ce mi-a pus smochine, fara sa-i cer eu asta mi-a oferit sa gust o bucatica dintr-o prajitura traditionala turceasca. A fost un gest care m-a surprins intr-un mod tare placut, mai ales ca era in timpul zilei iar arabii nu mananca in timpul zilei pe perioada Ramadanului.

Ma intrebam de ce oare nu mi se intampla la fel si in Romania, cu ce sunt diferiti iordanienii de romani. Apoi mi-am pus o alta intrebare, nu cumva o fi si atitudinea mea cea care atrage un comportament atat de amabil? Aici in Amman le zambesc oamenilor pe strada, salut oriunde intru, spun “shukran” (multumesc) pentru aproape orice. Sunt foarte deschis si incerc sa fac conversatie pe oriunde pot. Cred ca este firesc sa primesc un raspuns atat de amabil, mai ales ca sunt strain si cu siguranta localnicii incearca sa arate cea mai buna fata a lor; probabil si noi romanii am face la fel.

Tema pentru acasa: timp de doua saptamani o sa ma comport in Bucuresti asa cum ma comport aici in Amman. Am vaga banuiala ca se vor schimba multe in modul in care se comporta ceilalti cu mine. Oamenilor nu le place sa ramana datori, vor incerca sa-mi “inapoieze” comportamentul amabil. Asa cred eu.

Veselie cat vezi cu ochii

Nu de putine ori am fost impresionat cat de energici sunt arabii, si asta fara sa bea pic de alcool. La noi cand ajungi intr-un local de obicei iei o gura de bere ca sa-ti dai drumul la limba (cel putin eu asa fac). Arabii sunt foarte vorbareti si exuberanti fara acest “dezinhibant”. E drept, fumeaza multa narghilea care te cam ameteste dar cu siguranta efectul nu este la fel de mare.

Acum cateva zile am fost la un festival cu ocazia Ramadanului. Acolo toata lumea batea din palme, canta, dansa. Raed, una din gazdele noastre, ne-a aratat tot felul de “dansuri” arabesti, cum ar fi dansul portofelului furat (te pipai de la piept pana la fund ca si cum ti-ai cauta portofelul). Drumul pana la festival l-am facut cu un tip ce avea o mini dubita. Pe tip l-am gasit pur si simplu pe strada, asteptam taxiuri si a oprit el. Ne-am inghesuit 10 oameni in acea dubita. Eu cu inca doi prieteni am stat in portbagaj. Tipul a bagat muzica arabeasca la volum maxim, moment in care evident ca toti am inceput sa dansam in masina. Soferul radea cu gura pana la urechi! La un moment dat l-a oprit politia, probabil ca nici la ei nu ai voie sa cari oameni cum ai cara cartofi, dar nu a fost prea deranjat domnul sofer. Dupa o discutie cu politistul de vreo 10 minute, discutie in care i-am vazut pe amandoi razand, am plecat in acelasi stil, unii peste altii ingramaditi si cu muzica data la maxim.


In autocar pe drum catre Petra, Gigel, o alta gazda de-a noastra (nu il cheama asa dar nu putem sa tinem minte numele in araba asa ca l-am botezat; e chiar mandru de numele sau romanesc) ne-a cantat la un fel de toba si noi am inceput sa dansam pe culoarul autocarului. Partea faina e ca soferul se uita mai mult in oglinda la cum dansam noi decat la drum. La un moment dat a luat mainile de pe volan si a inceput sa bata din palme, moment in care autocarul a facut un viraj neplanificat.

La Petra am intalnit un vanzator care dansa singur cu o sabie in mana. Cand am trecut pe langa el m-a chemat sa vin sa dansez cu el. Evident ca nu vroiam sa pierd o asa experienta si m-am dus. Cand am ajuns langa el a scos sabia din teaca (recunosc, am avut un moment de teama!), mi-a dat mie teaca, el a pastrat sabia si am inceput sa dansam amandoi pe ritmuri orientale.

 Stiu, nu e chiar cea mai reusita poza… Nu am stiut cum sa-l pozez mai bine.

In Amman noaptea se formeaza ambuteiaje. Nu stiu daca este asa doar in aceasta perioada pentru ca este Ramadanul si arabii nu mananca ziua sau tot timpul anului este la fel. Noaptea strazile si terasele sunt pline. Am intampinat ceva probleme in a ma adapta la acest stil de viata nocturn. Raed ne spunea ca el se culca la 3 si se trezeste la 7. Nu inteleg de unde au oamenii astia atata energie, incep sa banuiesc ca functioneaza pe baza de panouri solare.

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑