Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Month:

Primii 21km din an

Vă spuneam aici că vreau să alerg în echipa bloggerilor la Semimaraton Gerar. Ei, ghiciți, norocos cum sunt chiar am fost selectat și am alergat în echipa bloggerilor, alături de Ilie Roșu, celebrul maratonist-stegar și Emilian Nedelcu. Bucurie mare și nerăbdare, deși aveam ceva emoții înainte de cursă căci nu mai alergasem distanța asta de ceva timp, cred că dinainte de vacanța de sărbători. Ne propunem un timp de 2h.

Mi-a plăcut foarte mult cursa și mi-a redeschis pofta de alergări lungi. De altfel imediat după concurs am venit croit să mă înscriu la Semimaraton Brașov și la EcoMaraton, așa mare poftă de alergat mi-a făcut această primă competiție din sezon. Pe scurt: participanți de soi, organizare impecabilă, voluntari puși pe încurajat, masă bogată și kit de participare consistent. De obicei prefer cursele montane, din cel puțin două motive, asfaltul îmi cam provoacă dureri la genunchi și cursele în oraș mi se par un pic monotone, mai ales dacă sunt în ture. Dacă pentru primul inconvenient organizatorii chiar nu aveau ce să facă al doilea punct l-au rezolvat foarte bine. Nu m-am plictisit niciun moment, poate și datorită faptului că era un concurs pe echipe dar și pentru că nici nu treceai bine de un voluntar care te încuraja că în câteva minute apărea altul. Astfel aveai tot timpul galerie, chestie care nu are cum să fie monotonă :D Cu ocazia asta am aflat cum este să alerg alături de o vedetă a maratonului, Ilie Roșu. Toată lumea îl cunoaște si auzi din toate părțile “Hai Ilie!”. La un moment dat mă gândeam că trebuie să fac și eu ceva să ies în evidență, să mă cunoască și pe mine lumea și să-mi strige numele :)) Datorită faptului că am alergat alături de el mi s-au făcut mai multe poze ca la oricare alt concurs și un prieten mi-a zis că m-a văzut și într-un reportaj la televizor.

Ah, poate vă întrebați ce timp am scos. Am terminat în 1h57, un timp bun zic eu. Ținta a fost atinsă. A fost chiar o plăcere această cursă, pentru care le mulțumesc organizatorilor. În final aș vrea să felicit colegii de echipă, pe Ilie Roșu pentru ambiția de care dă dovadă și pe Emilian Nedelcu pentru proaspătul record personal.

Mai jos suntem noi la finish:

421715_477904145602608_1139347312_n

SOC! Materie de facultate interesanta

Sesiunea asta am zis ca o iau ușor, nu are sens să mă stresez. Merg pe schema pe care am auzit-o destul de des pe la alții, învăț cu o zi înainte de examen (+ noaptea dinainte cât te țin bateriile). Am observat din celelalte sesiuni că oricum uit tot după examen, deci decât să pierd 2-3 zile pentru un lucru pe care oricum îl uit mai bine pierd o singură zi. Apoi eu oricum nu am ambiții să iau notă maximă, la buget nu pot să intru (nu am dreptul, am făcut 3 ani la Automatică la buget) iar să am note mari doar ca să îmi satisfac orgoliul de student silitor… nu e cazul.

La primul examen mi-a mers. E drept, a fost și foarte ușor, examen gen facultățile particulare, îți dă profesorul 100 de subiecte grilă pe care le știi dinainte (da… no comment). Eu oricum am memorie bună iar în cazul de față nici subiectele nu erau cine știe ce filosofie. La al doilea examen m-am cam înecat, materie destul de multă pentru a o înghiți într-o zi (hai o zi jumătate, cam atât mi-am alocat). Dar nu vreau să mă plâng de asta, nu văd de ce aș avea dreptul să mă plâng că nu am reușit să învăț o materie de un semestru într-o zi. Adică într-o facultate respectabilă cred eu că așa ar trebui să se întâmple lucrurile. Ce vreau să vă zic este că învățând pentru examen mi s-a făcut ciudă că nu m-am apucat din timp pentru că subiectele erau foarte mișto. Materia este psihologia personalității și înveți despre diferite modele de abordare a personalității (fenomenologic, comportamental, modelul trăsăturilor). Mi-a plăcut foarte mult.

Poate vă întrebați cum de m-am prins abia în sesiune că îmi place materia. Poate vă gândiți că ce lepră de student sunt, nu am fost la niciun curs. Ei bine, nu e adevărat, am fost la mai multe cursuri, însă mi s-a părut atât de plictisitor ce vorbea profesorul încât niciodată nu mi-am putut ține atenția concentrată mai mult de 5 minute (oi avea ADHD te pomenești). E drept, am fost la curs forțat de împrejurări, profesorul face prezența și ține cont de această prezentă ca să intri în examen. Probabil este un mod de a se asigura că nu vorbește singur. I-aș sugera ca pentru a obține o sală plină la curs să încerce să țină un curs valoros, nu obligatoriu.

Ca o concluzie, în caz că am vreun cititor viitor student la psihologie, țineți minte să învățați la psihologia personalității. Știu că nu o să vă vină să faceți acest lucru după ce vedeți profesorul și interacționați cu el (eventual îi auziți și glumele). Dar credeți-mă, este o materie ce abordează subiecte superbe (asta în cazul în care vă și place măcar un pic psihologia). Bănuiala mea este că dacă materia asta ar avea un profesor mai ok ar deveni cea mai faină materie din facultate.

Cu ce vine omul din calatorii

Am văzut la Elena că promite să aducă o vedere scrisă de ea de la Păltiniș primilor trei oameni care postează o poză cu ce au adus ei din călătorii. Probabil că i-au trimis deja trei oameni poze însă tot vreau să scriu articolul ăsta… să zicem așa, pentru mine, că îmi place să îmi aduc aminte de Iordania. De altfel am văzut că este o temă pe care au abordat-o mai mulți bloggeri de travel. Fără a mă considera blogger de travel (de fapt fără a mă considera blogger deloc, căci am mai spus-o că sunt blogger de duminică :P) mă bag și eu în joc.

Trebuie să vă spun că nu am fost în prea multe călătorii, am fost doar de două ori în afara țării. De ce, nu știu, probabil și din lipsă de bani dar nici nu pot să spun că am fost foarte interesat de călătorii, sunt genul care preferă o ieșire la ski de tură sau o tură de trail running în locul unui weekend la Londra. Poate că pe viitor o să încerc să mă apropii și de partea asta mai cuminte a ieșitului afară din casă. Dar hai să nu o mai lungim, v-am sugerat deja că obiectul este din Iordania și este vorba de… o narghilea. De o super-narghilea mai bine zis. Este luată din Amman, capitala Iordaniei, dintr-un magazin plin ochi cu naraghilele, sub îndrumarea lui Raed, un cunoscător foarte bun al acestor obiecte. Este fabricată în Egipt (am înțeles că astea sunt cele mai bune) și ce are ea așa special este un recipient aflat sub scrumieră în care pui gheață, astfel încât fumul va avea tot timpul o temperatură potrivită și nu te arde pe gât. Nu cred că are sens să menționez că îmi ies niște narghilele mai bune ca în Valea Regilor.

Și iată și poza pentru Elena :)

644091_408699262511256_624931136_n

Marius, eroul romanesc

Cei care mă cunosc știu că am o sensibilitate pentru tema “eroul din viața de zi cu zi”, oameni cu joburi normale care aleagă ultramaratoane de 160km, oameni ce se trezesc cu noaptea în cap să lucreze la proiecte proprii, oameni ce construiesc ceva de valoare pentru comunitate. Acum câteva zile a trebuit să completăm formularul de înscriere în Competiția IAA și după vreo 3 ore de conferința prin Skype în care am tot învârtit formulări de misiuni, poziționări, USP-uri am ajuns la ultimul câmp din formular care ne cerea să descriem, fără limite în imaginație, un erou autentic românesc. Deja era târziu, venea deadline-ul peste noi și am completat rubrica aproape dintr-o suflare. A doua zi am recitit-o și am zâmbit. Partea faină este că Marius nu este 100% fantezie, ne-au inspirat în mai multe locuri oameni pe care îi cunoaștem. Într-o zi poate o să și explic ce parte din Marius de unde a fost inspirată.

Marius are 21 de ani, este inalt, slabut, poarta ochelari si se imbraca tot timpul ingrijit, fara sa iasa in evidenta sau fara sa investeasca prea multi bani in haine. Se trezeste la 5 dimineata in fiecare zi, alearga 30 de minute iar apoi dupa un mic dejun pe care si-l prepara singur, se aseaza cu o cana de cafea la birou, isi deschide laptopul si isi verifica agenda, toate acestea ascultand muzica lui preferata (de obicei indie rock). De 2 ani el lucreaza la proiectul pe care l-a inceput impreuna cu cativa prieteni, care din pacate au renuntat pe parcurs deoarece s-au angajat si joburile nu le-au mai permis sa dedice timpul necesar dezvoltarii proiectului. El viseaza sa construiasca prima scoala de business axata pe principiul „learning by doing”. Studentii admisi in scoala nu platesc cursurile insa in interiorul scolii trebuie sa dezvolte un business profitabil iar o parte din profit se indreapta catre scoala. Continue reading

M-am intalnit cu ursul

ski de tura

Da… m-am întâlnit cu ursul. Am fost ieri la ski de tură cu Andrei iar la coborâre ursul ne-a tăiat calea la vreo 5 metri, fugea de noi, cum de altfel este și normal. Zic cum este și normal pentru că un urs “natural”, adică necivilizat, nedomesticit, sau cum vreți să îi spuneți ar trebui să fugă de oameni. Din păcate sunt zone în care ursul s-a obișnuit cu prezența omului, ba chiar a învățat că unde sunt turiști este și mâncare (gunoiul lăsat de speciile de porcus turristicus). Exemple de astfel de zone sunt Padina și Valea Cerbului.

Un lucru foarte fain pe care l-am mai observat în situații cu un anumit grad de pericol este că pe moment nu îmi este frică. Când am văzut ursul nu mi-a fost frică de el, mă gândeam cum să fac să nu îl sperii mai rău și să se simtă amenințat, am strigat la Andrei care era în spatele meu să se oprească și am lăsat ursul să se ducă cât mai departe. Abia după ceva timp am simțit frică, moment în care am început să cântăm prin pădure șlagăre ca “Puștoaico tu ai sânge de viperă” sau “Aviația dă senzația”.

Una peste alta am avut o zi de ski de tură foarte reușită, o urcare ce a cam scos untul din noi (cred că niciodată nu ne-am chinuit în halul ăsta!) și o coborâre prin pădure printr-un pulver de vis. În afară de câteva incidente cum ar fi intrarea într-un desiș de mărăcini și întâlnirea cu ursul a fost o coborâre perfectă iar spre bucuria noastră am reușit ca la final să nu mai dăm în curțile oamenilor și să ne batem cu câinii, ca acum doi ani când am schiat prin același loc.

În încheiere câteva concluzii ale acestei zile:

  • Don’t go where the path may lead, go instead where there is no path and leave a trail se aplică de minune în cazul skiului de tură. Coborârea prin pulverul neatins este libertate adevărată.
  • Văzându-i pe alții cât de ușor urcă pe schiuri e clar că noi facem ceva în mod fundamental greșit.
  • Andrei a ieșit șifonat rău din tura asta. Și-a spart ochelarii (din fericire nu căzând), și-a îndoit bețele (acum arată ca skiorii ăia profesioniști de pe Eurosport) și a pierdut un stopper de la skiurile care oricum nu erau ale lui. Poate că era un semn faptul că tatăl lui i-a aruncat skiurile de tură la gunoi crezând că sunt prea vechi și nu le mai folosește.
  • Judecând după numărul de înjurături din tura asta o putem declara lejer cea mai pompieristică tură de ski de până acum.
  • La câte tâmpenii am făcut cred că Stan și Bran își mușcă buzele de ciudă.
  • Vorba lui Andrei, dacă schiam un pic mai tare intram în urs.
  • De bine de rău mai avem urși în pădurile din țara noastră. În alte țări din Europa ursul a devenit animal mitic ce mai apare doar prin povești.
  • Totul e bine când se termină cu bere în gară.

De ce imi doresc sa particip la semimaraton Gerar

La Semimaraton Gerar am vrut să particip încă de la prima ediție însă niciodată nu am apucat. Acum doi ani nu aveam cu cine să îmi fac echipă, vorbisem cu Andrei să alergăm împreună și ne mai trebuia un coechipier pe care nu l-am găsit. Degeaba ne-am întrebat prietenii, pe atunci nu prea aveam prieteni alergători și am senzația că nici alergarea nu era atât de populară ca acum. Am sentimentul că în doi ani alergarea a câștigat foarte mulți adepți și s-a dezvoltat ca sport de masă. Anul trecut am găsit echipă însă am tot amânat înscrierea până în momentul în care ne-am trezit că nu mai sunt locuri. Poate că nu vă vine să credeți dar chiar există în România competiții de alergare unde locurile se dau ca pâinea caldă iar înscrierile se închid cu mult timp înainte de competiție. Mă bucură lucrul acesta însă este și un pic frustrant când rămâi pe dinafară. Sper să nu se ajungă ca la concertele gen RHCP unde îți iei bilet cu jumătate de an înainte :D Anul acesta vorbisem cu Andrei și tatăl lui să facem echipă și eram foarte hotărâți să alergăm. Am văzut că s-au deschis înscrierile încă din prima zi însă pentru că Andrei și tatăl lui erau în Austria am zis să aștept să se întoarcă, să mai vorbesc o dată cu ei. Evident, când s-au întors nu mai erau locuri. Nu mi-am imaginat că se vor termina ATÂT de repede. Din fericire mai am o șansă să alerg în Echipa Bloggerilor, după cum scrie aici.

De ce vreau să alerg la Gerar? În primul rând ca antrenament pentru competițiile de trail running ce vor începe în primăvară. Poate vă gândiți că m-aș putea antrena și fără să alerg la Gerar. Da și nu. Antrenamentul de alergare uneori devine monoton așa că ai nevoie să îl condimentezi cu competiții unde ai ocazia să tragi de tine și să vezi cum stai cu pregătirea. Mai ales acum după vacanță se impune un ITP să vedem de unde începem pregătirea ;)

Apoi vreau să alerg pentru că este o competiție pe echipe și mi se par mult mai complexe alergările în echipă. Aici reușita alergării nu mai depinde de cât de bun alergător ești tu, intră în ecuație și alți factori: cum te înțelegi cu membrii echipei, cum te sincronizezi cu ei, cum membrii echipei reușesc să se motiveze reciproc. Am experimentat alergarea în echipă la Ultra Trail Făgăraș și deși nu a fost deloc cea mai reușită alergare în ceea ce privește rezultatul, mi-am făcut o idee cam ce presupune o echipă.

Nu în ultimul rând vreau să particip ca să cunosc oameni noi, pentru distracție și pentru atmosfera de competiție, de care mi s-a făcut cam poftă :D Așa că țineți-mi pumnii!

Nimic fără oameni

Mai demult, prin liceu, îmi doream să lupt într-un război. Îmi doream intensitatea trăirilor dintr-un război, faptul că lupți pentru o cauză, îmi doream să simt frică până în oase și sentimentul de camaraderie ce se naște în tranșee, când împarți o țigară cu un coleg de divizie. Pentru că îmi imaginam că un război nu o să mai prind prea curând speram să particip măcar la o revoluție, îmi părea rău că în 1989 aveam doar trei luni și nu am putut să fiu și eu în Piața Universității, să fiu în mijlocul gloanțelor iar apoi să pun garoafe în puștile soldaților. Îmi doream foarte mult să particip la un moment istoric al unei națiuni.

Știu, aveam o viziune romantică a unui război, probabil cauzele celor mai multe războaie sunt cu totul altele decât cele prezentate iar dorința de a fi parte din istorie ar fi rămas cu greu în picioare în fața cruzimii unui război. Acest spirit eroic încă mi-a rămas, probabil de aceea alerg maratoane, fac antrenamente la 5 dimineața, pe ploaie sau temperaturi sub 0 grade. Fanteziile despre război în schimb au dispărut. Nu mi se mai pare nimic eroic în a lupta într-un război în zilele noastre. Războiul nu mai este între oameni, este între mașinării. În primul război mondial încă îi vedeai fața inamicului, încă simțeai mirosul bătăliei. Acum stai într-un bunker (sau în cabina unui avion, sau într-un tanc etc.), apeși un buton, lansezi o rachetă și omori zeci de oameni. Nici măcar nu ai procese de conștiință, pentru că nu îi vezi pe cei pe care i-ai omorât. Nu le vezi figura înghețată de frică și asta îți dă voie să faci cele mai groaznice masacre. Mult timp războiul a fost rezervat bărbăților. Acum cu siguranță pot la fel de bine să lupte și femeile, războiul nu mai are nimic bărbătesc în el. De fapt “a lupta” nici măcar nu mai este un verb reprezentativ. Soldatul A își face jobul, soldatul B îsi face jobul iar cine își îndeplinește misiunea mai bine, mai repede, cu mai mult randament supraviețuiește și câștigă. Ca într-o corporație, exceptând poate partea cu supraviețuitul. Războiul a devenit un șir de calcule strategice reci, un fel de Warcraft, cu singura diferență că în joc sunt vieți de oameni adevărați. Dar mai bine nu ne gândim la asta, nu vrem să le stricăm liniștea sufletească a soldaților de meserie.

Mă face să mă gândesc la melodia Nimic fără oameni a lui Vali Sterian:

Nu mai există morți frumoase, nici gesturi ca la Maraton,

Dacă se face noapte-n oase printr-o rotire de buton

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑