Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Month:

Ca robotii

Azi la serviciu, la terminarea programului, trece o colegă pe lângă biroul meu:
-Hei Tibi, mai stai?
-Nu, hai că vin și eu.
-Am auzit că afară plouă, bine că am umbrelă.
-A, plouă!? Eh, lasă că iau și eu una de jos de la recepție (putem împrumuta umbrele de la firmă).

Ajung la ieșire, cer o umbrelă. Fata de la recepție, mirată:
-Păi ce, plouă?
-Păi așa am auzit. Hai că mă duc să mă uit.
Ies din firmă, nu ploua.
-Aveți dreptate, nu plouă. Așa mi-a zis și mie cineva. Care a auzit de la altcineva.

În curând o să ajung să mă uit pe smartphone dacă afară plouă sau este soare.

De ce am iesit in strada?

Și eu am simțit aseară o vibrație în stomac și mi-au dat lacrimile privind puhoiul de lume uniți pentru Roșia Montană. De ce am ieșit în stradă? În primul rând pentru Roșia Montană, pentru jaful care se întâmplă acolo, pentru nesimțirea politicienilor care fac excepție de la legi în favoarea intereselor celor care plătesc suficient. În al doilea rând pentru că s-a umplut paharul. M-am săturat ca o mână de politicieni să aibă tupeul să creadă ca poate să facă ce vrea cu viața mea. Am ieșit în stradă pentru că nu vreau să emigrez din silă față de cei care ne conduc. Dacă plec din țară, plec pentru că vreau să stau la soare în Bahamas, nu din cauza celor câteva sute de politicieni ce se cred stăpânii unei nații de sclavi. Pleacă ei, nu plec eu.

Pentru prima dată aseară m-am simțit mândru de generația din care fac parte. Pentru prima dată am arătat că ne pasă de țara în care trăim și putem fi mai puternici decât banii lor. Am arătat că epoca lui “așa s-a hotărât de sus” e pe sfârșite. Am arătat că nu acceptăm tot ce fac ei stând cuminți pe canapea. Pentru prima dată am văzut bătrâni mândri de generația care vine în urma lor. Am arătat că oricâți bani ar băga în reclame și propagandă, vremurile s-au schimbat. Acum există Facebook și bloguri. Oricât de mult s-ar strădui agenția de PR a RMGC să trateze cu atenții bloggării și jurnaliștii independeți, mereu vor fi și cei ca mine, la care PR-iștii nu ajung, pentru că nu au de ce ținând cont de traficul meu pe blog. Dar articolul ăsta tot va fi citit de 100 de oameni, din care 10 vor da share. Și uite așa se duce vorba, independent de televizor. Iar noi când vom pleca de acasă în piață, le vom spune părinților și prietenilor unde mergem, și unii din ei vor veni. Și mișcarea va căpăta proporții iar glasul nostru se va auzi din ce în ce mai tare. Și tatăl meu ar fi vrut să vină la proteste dar din păcate nu a putut, la cei 78 de ani ai săi. Dar când am venit acasă l-am văzut mândru de mine.

Mă bucur enorm pentru că generația mea a fost capabilă de un protest atât de mare și atât de civilizat, fără violențe, fără geamuri sparte, fără bătăi cu jandarmii. Mă bucur că protestatarii au apreciat jandarmii și nu i-au considerat dușmanii lor. Mă bucur că jandarmii au înțeles că rolul lor nu este să bată mai tare decât bate vântul. Și cel mai tare mă bucur că protestul a avut ecou.

 

 

 

 

 

Sursa foto

 

Romniceanu Stairs Run

În primul rând nu aș fi crezut că în părculețul ăsta se poate face un antrenament de alergare atât de fain. Chiar l-am luat la mișto pe Andrei când ne-am întâlnit, “și zici că o să transpirăm pe aleea aia, huh?”. Nu numai că am transpirat dar a cam scos plămânii din mine antrenamentul ăsta.

Partea amuzantă e că noi nu știam că ieri este antrenament de grup, noi vroiam să alergăm împreună (adică eu și Andrei) și cum vine Ciucaș Trail Running am zis că ar fi bine să băgăm și ceva pante, iar Andrei a venit cu ideea să facem traseul de la Romniceanu Stairs Run. Când mai aveam vreo 50 de metri până în parc, vedem că trece în viteză un alergător. “Ia uite, se mai antrenează cineva aici!”. După 5 secunde ma trece unul. După încă 5 ditamai plutonul. Pfff, e clar, azi e concursul și noi nu am știut. Ce să facem acum, ne era cam nașpa să ne băgăm și noi în pluton ca musca în lapte, dar nici să stăm pe loc nu mergea, prea aveam chef de niște urcări. Asta e, alergăm și noi în afara concursului. Ne ducem la linia de start, ne mai încălzim puțin și până să ne facem noi curaj să pornim auzim o voce “Salut Andrei, hai aleargă!”. Era Alex Știrb, asta e chiar tare, nimerim din greșeală la concurs și ne mai întâlnim și cu prieteni! Plecăm tare după Alex, cred că am luat startul cu o tură (din patru) mai târziu decât restul. Dar ce mai contează, alergăm din greu, atmosfera e faină, Tudor Buțu ne încurajează: “păcat că nu aveți număr că ați fi prins un loc bun!”. Chiar că păcat, data viitoare. Am terminat cei 6 km în 32:30, am înțeles de la Andrei că e destul de bine.

Ce am descoperit ieri e că Andrei e nebun. Băi nebun de-a binelea! Dar nebun din ăla frumos, se înțelege. S-a antrenat la greu în ultimul timp și scoate untul din mine, abia mă țin după el, ba chiar uneori o lasă el mai moale ca să putem alerga împreună. Acum o săptămăna a alergat singur pe munte 29km. Fain, fain de tot, îmi place ce faci băi moșule, ține-o tot așa! Abia aștept să văd cum alergi la Ciucaș Trail Running, unul din cele mai alergabile maratoane montane. Eu de data asta fac doar semi, nu sunt în cea mai bună formă și nu vreau să forțez și să pățesc vreo accidentare până în MPC, un maraton de suflet, pe care aș putea spune că îl iubesc (plus că pică cu o zi înainte de ziua mea!).

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑