Da… am ajuns acasa. Desi acum vreo saptamana imi era un dor teribil de casa mi-a parut foarte rau ca am parasit Ammanul. Nu vreau sa intru in exprimari poetice, dar o bucatica din inima mea chiar a ramas acolo. Mi-a placut enorm agitatia si veselia oamenilor de acolo.

Deocamdata ma simt ciudat acasa la mine, un pic strain. Parca nu realizez ca acum nu mai trebuie sa ma misc incet cand ma trezesc ca scartaie patul si il trezesc pe Oti. Acum stau singur in camera… E o senzatie ciudata, ma obsinuisem acolo. Inca nu-mi dau seama ca acum cand deschid frigiderul am la dispozitie un intreg festin si nu doar branza feta in cutie alb-albastra pe care am mancat-o zilnic in Amman. Acum am calculatorul meu si pot sa intru pe net cand vreau eu, nu mai trebuie sa pandesc momentul cand vreun coleg cu laptop doarme sau mananca. Nu, nu e de bine, cel putin eu nu le simt ca fiind de bine. Mie imi pare rau de atmosfera din apartamentul nostru din Amman (pe care apropo, am injurat-o deseori si am numit-o atmosfera de internet cafe).

Strazile care inainte de plecarea in Iordania mi se pareau atat de aglomerate acum imi par seci. Parca totul este prea pus in ordine in comparatie cu Ammanul. Merg pe strada si lumea nu mai striga dupa mine “welcome!”. Imi lipseste lucrul asta, ma simteam asa bine… Dar cel mai ciudat mi se pare ca acum toata lumea din jurul meu vorbeste romana si intelege ce vorbesc eu. Ma obisuisem ca nimeni sa nu inteleaga romana si sa pot vorbi ce vreau, inclusiv comentarii la adresa soferilor de taxi sau negustorilor din piata. Acum trebuie sa am grija la lucrul asta…