Am avut odată prin liceu un profesor de istorie super tare. Era genul de profesor care a reușit să facă din istorie o materie chiar interesantă, pe care o așteptai să îi vină rândul în orar. Faptele istorice nu mai erau simple fapte, profesorul le îmbrăca în povești, datele istorice pe care altă dată trebuia să le memorezi acum se legau și aveau o logică a lor, înțelegeai ce impact avea nu știu care eveniment asupra a ceva de peste 50 de ani. Pe lângă faptul că era un povestitor extraordinar fetele erau în limbă după el, vorba aia, intelligence is sexy. E genul de profesor pe care ai fi invidios, și credeți-mă nu am fost invidios pe mulți profesori.

Eh, profesorul acesta înainte de marile sărbători (1 decembrie, Crăciun, Paște) obișnuia să ne facă câte o urare. Nimic neobișnuit până aici, doar că urarea lui nu era ceva din registrul odihniți-vă, sărbători fericite, poftă bună și să veniți cu temele făcute.  El ne ura ca între două felii de cozonac, după ce am ciupit o gagică de fund și am trecut la următoarea bere, să ne oprim puțin și să ne gândim la semnificația zilei în care suntem. Să ne gândim de ce sărbătoresc atâtea milioane de oameni și ce înseamnă pentru noi faptul că Iisus a înviat – dacă înseamnă ceva, căci e perfect ok și această variantă.

Îndemnul lui era să nu luăm aceste sărbători și zile libere doar ca pe o ocazie de a umple stomacul până la refuz. Să stăm un pic și să medităm, ceea ce vă doresc și vouă.