Ora 5 dimineața, sună ceasul – în primul moment nu realizez ce se întâmplă dar apoi îmi vine în minte faptul că de câteva zile încerc să mă trezesc de dimineața și îmi trag o înjurătură printre dinți. Sunt aproape inconștient, în acest moment rațiunea nu funcționează și orice logică pare nebunie curată în comparație cu confortul patului meu. Îmi zic că nu am ce face de la ora asta, așa că mai bine îmi pun ceasul cu o oră mai târziu, la 6. Da, da, da… știu prea bine manevra asta: îmi pun ceasul la 6, apoi la 7 și tot la 8 mă trezesc… furios pe mine și parcă mai obosit decât înainte să mă culc. De câteva zile așa mi se întâmplă dar astăzi parcă ceva mă înghiontește. Cred că antrenamentul meu mintal începe să dea roade – am tot încercat să îmi creez un reflex pavlovian imaginându-mi ceasul sunând, eu trezindu-mă din pat și deschizând geamul în secunda următoare. Ei, să te văd acum meștere dacă mai dormi când o să-ți vină în nas un aer la zero grade! – așa îmi ziceam. Nu știu exact ce s-a întâmplat în creierul meu cert este că în loc să fug la ceas să îl opresc în capul meu persista o șoaptă: deschide geamul! deschide geamul! Ce se poate întâmpla? Dacă nu-ți convine poți să-l închizi la loc! L-am deschis și m-am pus la loc în pat. Manevra se pare că a funcționat căci în scurt timp aerul rece mă izbește și încep să mă trezesc și să-mi recapăt rațiunea – deschid lumina și îmi strâng patul.

Ok, acum sunt treaz, mă așez pe pat și stau. Și eu ce naiba fac la ora asta? Pe Facebook o fi cineva? Ia să arunc un ochi… Dar stai! Doar nu te-ai trezit la 5 ca să intri pe Facebook. Dacă tot te-ai trezit măcar hai să faci ceva ce îți dorești, ceva pentru tine. Da, asta e, ies la alergat! De ceva timp vin târziu acasă, rupt de obosit, înfometat iar după masă nu îmi mai arde să ies să îmi fac antrenamentul – încă câteva luni în acest stil și adio maraton în primăvară. Îmi scot echipamentul, îmi iau muzica la mine și dau să ies – nu înainte de a da nas în nas cu tata care ieșise la toaletă, prilej tocmai bun să-mi zică că nu sunt în toate mințile. Zâmbesc, nu oi fi în toate mințile dar parcă e mai bine așa.

Pe la 5:20 ajung la locul de alergare, îmi pun Radio Guerilla în căști și îmi vine o idee: hai să le dau un mesaj celor de la radio! Să mă laud și eu că sunt treaz la ora asta! Zis și făcut, îmi scot telefonul și le scriu “băgați și voi ceva mai motivațional! Am ieșit la alergare și este un frig al naibii!”. Spre surprinderea mea în următorul minut îmi aud numele la radio și mi se răspunde la mesaj – wow! Mă simt chiar important, mi-a răspuns prezentatoarea de la radio în direct! Mă felicită, îmi spune că mă admiră și deja mă simt 100% energizat și gata de treabă – tocmai câteva sute de oameni au auzit că Tibi aleargă la 5 dimineața. Alergarea merge strună și nici nu simt când trec 7km. Ajung acasă plin de energie, mândru de mine, un pic îngâmfat gândindu-mă că la ora asta aproape toți cei pe care îi cunosc dorm iar eu deja am alergat 7km.

Am zis că la ora asta aproape toți cei pe care îi cunosc dorm – aproape toți pentru că există o persoană care nu doarme și căreia îi dedic acest articol. Este un domn cu o vârstă de peste 55 ani care zi de zi la ora 5 dimineața este în picioare gata să alerge 7-8km înainte să plece la serviciu. Este un om absolut normal, cu un serviciu normal, cu familie, 2 copii, și în același timp un om extraordinar – o sursă imensă de inspirație și respect pentru mine. Este omul care acum 6 ani m-a luat prima dată pe munte și mi-a arătat ce înseamnă iubirea față de natură. Împreună am cotrobăit pe toate părțile Munții Ciucaș, am văzut apusuri și răsărituri, am râs ore în șir, am parcurs zeci de kilometri pe zi pe munte, ne-a prins furtuna, ne-a plouat ore în continuu, ne-a bătut vântul, ne-am rătăcit și ne-am întors tot timpul acasă numai cu amintirile plăcute și cu gândul la următoarea tură. Împreună am aflat ce înseamnă să pleci săptămânal pe munte iar acum ne vedem și lunea la ședințele EcoXtrem. Deși este cu mai bine de 30 de ani mai mare decât membrii clubului vine cu noi în ture, vine la ședințe, ascultă cursurile, se uită la poze de pe munte și visează la creste împreună cu noi cei de 20-30 de ani. Vă mulțumesc domnule Radu Popilian! Aș vrea să știți cât de mult valorează exemplul dumneavoastră pentru noi cei tineri – este un îndemn să lăsăm comoditatea deoparte și să ne facem viața așa cum ne-o dorim.

Pe tine cine te inspiră? Și ce faci cu inspirația primită?

Sursa foto (click)