În cele ce urmează veți citi o poveste a unei ture banale pe bicicletă până la Giurgiu și înapoi dar care pentru noi a fost extraordinară.

dunarea-bulgaria
După ce sâmbătă m-am sustras de la o tură pe Valea Spumoasă în cel mai mișelesc stil cu putință, că cică plouă (de când e asta o scuză?), duminică trebuia să recuperez. Nu poți începe săptămâna cu moralul la pământ. Eu vroiam o tură mai lungă cu bicla, vorbesc cu Alex care propune să mergem până la bulgari și înapoi și până să apuc eu să răspund ceva problema principală devine unde să bem berea, în Ruse sau în Giurgiu, că din ce știm noi polițiștii bulgari sunt cam nasoli și poate îți trântesc o amendă pentru băut în public. Eu mai fusesem cu bicla din București până la Ruse și anul trecut, când mi s-a părut o aventură extraordinară. De data asta găsesc tura doar un antrenament lung foarte bun și binevenit.

 
Am plecat în stil leneș pe la 11 din București și la ieșirea din București avem parte de prima surpriză plăcută: ne întâlnim cu Vlad Bețivu, pe care nu îl mai văzusem de un car de ani și acum mergea la Comana. Că îi spunem Vlad Bețivu rămâne între noi, din câte știu eu el nu citește acest blog. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt porecla de Vlad Bețivu este cum nu se poate mai nepotrivită, este ca și cum i-ai spune unui pletos Cheliuță, omul ăsta nu e bețiv deloc. Porecla i-am pus-o în liceu când nu știu de ce mie și altor prieteni ni s-a părut că tipul le cam drojdește. Acum cu siguranță l-am întrecut cu toții (adică s-a lăsat el, să ne înțelegem). Deși… când mă gândesc la el prima amintire este cum stăteam noi la cort undeva în Piatra Craiului și la 5 dimineața, când ne-am trezit să plecăm pe munte, Vlad în lipsă de apă și pastă de dinți a omorât bacteriile de peste noapte cu un gât strașnic de țuică. Țuică la 5 dimineața! Ce vremuri! Ok, hai să îl lăsăm pe Vlad Bețivul să îl aștepte pe Andrei Holban și să meargă la Comana și noi ne continuăm drumul spre Giurgiu.

 
Până la Giurgiu în afară de vântul din față care ne-a mâncat sufletul, nu s-a întâmplat mare lucru. Nici vântul din față nu ne-a deranjat prea tare căci ne gândeam cu drag la întoarcere când o să fim obosiți cum o să bată vântul din spate și o să ne propulseze de o să ajungem să zburăm ca niște zmei. Giurgiu sosește după mai bine de 60 de km, băgăm o ceafă de porc la grătarul de la Kaufland și suntem martorii unui mic accident de mașină destul de funny, dacă știi cum să îl privești. Un nene ce semăna cu Dan Voiculescu (din fericire acum știm cu toții că nu avea cum să fie chiar Felix în persoană) își parchează mașina fix în fața grătarului, de parcă mirosul de mici îi furase mintea și nu mai putea conduce 3m până la primul loc de parcare. Modul lui de a parca îl semiblochează pe un tip de vreo 20 de ani, ultra scandalagiu și cam prostovan. Tipul acesta urcă în mașină, dă să iasă din parcare și pentru că nu avea loc, zbuuffff cu mașina în mașina parcată la grătar. De aici începe scandalul, tipul mai prostovan urlă că l-a lovit pentru că nu avea loc să treacă, amatorul de grătar degeaba îi explică că dacă nu avea loc nu trebuia să dea ca berbecul în mașina lui și trebuia să mai aștepte un pic.
pod ruse giurgiuA trecut și aventura Giurgiu. Trecem podul spre bulgari și la intrarea în Bulgaria un vameș pus pe dat indicații ne explică nouă cum să ajungem într-un loc super fain, ceva cu un nume gen Nicopole, cică perfect pentru mers cu bicicleta. Noi n-avem treabă și îl ascultăm. Urmărim întocmai indicațiile până ce drumul pe care ne aflam se înfundă în stil mare, în direcția unei gropi de gunoi. Aceasta fiind situația, ne întoarcem, trecem înapoi în România, nu înainte de a le da ceva emoții vameșilor când Alex trece ca prin brânză prin graniță uitând că trebuie să arate buletinul.

 
Ne bem și berea la o bodegă la ieșirea din Giurgiu, profitând din plin de Albacherul la 0,66 la preț de 0,5l. Mai mergem ce mai mergem și în curând aflăm că vântul care speram să ne bată din spate s-a răzgândit și s-a gândit să își schimbe direcția… adică să bată tot din fața noastră. De fapt, dintr-un lateral-față de în afară că ne-a zăpăcit, aproape că pedalam pe loc, mai aveam și dificultăți în a nu îmi pierde echilibrul și a intra în decor.

 
Experiența extrem de frustrantă a vântului a îmbunătățit-o întâlnirea cu un tip din Singapore, de care dăm într-o benzinărie și cu care intrăm rapid în vorbă. Tipul zburase din Singapore până în Londra și de aici și-a luat bicicleta de coarne și pedalează înapoi acasă. Un fel de Radu Diaconescu din Singapore. Astăzi era în a 66-a zi pe drumuri, din cele 10 luni programate. Avea 24 de ani și lucrase doi ani în armată ca să strângă bani pentru nebunia asta. Plină lumea de nebuni frumoși. Plecăm din benzinărie împreună și spre rușinea mea, merg mai încet decât tipul ăsta care pedealează de 66 de zile în continuu și are o bicicletă pe care își cară aproape întreaga casă.
Mai schimbăm o vorbă, mai înjurăm împreună vântul, până când ajungem la momentul pe care îl așteptam încă de dimineață. Când intrăm în 1 Decembrie oprim la primul cort pe marginea drumului și luăm o frumusețe de lubeniță în care să ne băgăm botul ca niște fiare însetate. Singaporezul… în culmea fericirii, nu mai mâncase pepene din Singapore, că na, el mergând singur și pepenele fiind ditamai fructul, nu și-a luat omul. Și cum stăteam noi de vorbă cu harbuzul tăiat pe marginea drumului, cine credeți că își face apariția? Același Vlad Bețivu de dimineață împreună cu Andrei Holban, și dacă tot întâmplarea face să ne întâlnim a doua oară, iau și ei loc lângă noi și participă la devorarea harbuzului.

 
La final, să facem o poză cu toții. Singaporianul vrea selfie, noi nu prea înțelegem cum face el selfie cu 5 oameni + bicle, la care aventurierul nostru scoate minunea tehnicii moderne, bățul de selfie telescopic. Suie aparatul pe băț, întinde bățul la vreun metru și ne prinde pe toți în cadru cu zâmbetul până la urechi.

singapore
Au urmat încă vreo 20 de km, la final direcționăm vizitatorul spre cazarea lui fix prin centru, ca să vadă omul viață de noapte în zona Lipscani. Ah, apropo de cazare, nu v-am zis că tipul urma să stea într-un loc recomandat de proprietarul unui cazino din Zimnicea, o casă veche pe Calea Giuleși. Ooook… Sper să fie totul în regulă, îi voi scrie un mesaj să îl întreb dacă trăiește, iar dacă răspunsul este afirmativ voi îi puteți urmări în continuare aventura pe blogul lui.
După cum v-am zis, aceasta a fost povestea unei ture de altfel banale dar pe care noi am reușit să o facem cumva memorabilă.
Ok, știu că de aia ați citit până la final, vă zic. Total: 150km, 9 ore.

2014-08-24 19.03.22