Sa astepti e cel mai greu lucru

Tags :
Category :Blogging

Eu sunt un om extrem de orientat către acțiune. Dacă vreau ceva îmi fac pe hârtie un plan de acțiune cu trei variante plus două de rezervă. Nu îmi place să zic nu se poate până nu încerc. Dacă mi-o iau peste bot îmi place să mai încerc o dată. Nu știu dacă e bine sau e rău, așa sunt eu. Am norocul că lumea în care trăim apreciază acest gen de comportament activ.

În martie m-am angajat la Standout, asta în condițiile în care peste trei luni trebuia să îmi dau licența și nu aveam niciun rând scris și mai aveam și “obligația” de a continua programul “Descoperă România prin sporturi de aventură” început în iarnă. Multă lume mi-a zis că sunt nebun că mă angajez în perioada asta. Eu am zis frate, hai să vedem. Nu mă descurc, îmi dau demisia. Iată-mă acum în iunie, trecut cu bine peste ultima sesiune din facultate, acum două zile am avut festivitatea de absolvire a facultății iar ieri seară am pus ultimul punct în lucrarea mea de licența. Mai am examenul de licența de dat, dar nu e panică. O să învăț si I will give my best shot. Dacă nu îmi iese îl dau la iarnă. Din “Descoperă România prin sporturi de aventură” am făcut trei ieșiri din cinci. Iată-mă deci aproape licențiat în psihologie și cu un job foarte mișto. De aia nu îmi place să zic nu se poate până nu încerc, pentru că de multe ori nu se poate este doar în mintea mea. Întâi încerci cum poți tu mai bine, abia apoi poți să spui că nu se poate.

Chiar ieri vorbeam cu Oana și îmi zicea că uneori i se pare greu să interacționeze cu mine atunci când pentru orice lucru oarecum “problematic” pe care mi-l spune eu întreb “și ce ai făcut?” “ce ai de gând să faci?”, “ai încercat asta?”, “nu a mers? Mai încearcă o dată, sau încearcă altfel!”. Iar Oana nu e deloc genul pasiv, pasivitatea este ultimul cuvânt care ar descrie-o. Îmi imaginez că pentru persoanele mai puțin orientate către acțiune este și mai greu să stea pe lângă mine când eu intru în priză.

Nu vă zic toate astea ca să vă arăt ce grozav sunt eu, că nu sunt. Ba chiar acum îmi este foarte greu cu obiceiul ăsta al meu de a intra în priză și a acționa. În mai la EcoMarathon mi-am bușit genunchiul, sindrom paletar, runner’s knee. Asta este o inflamație a unui tendon din zona genunchiului și dă niște dureri destul de nasoale, în unele cazuri abia mai poți să mergi. Am fost la medic și mi-a recomandat repaus două săptămâni. Am făcut repaus, apoi am alergat din nou. Durerea a reapărut. Am fost din nou la medic, mi-a recomandat repaus încă o lună. Altceva nu am ce face, trebuie să las inflamația să treacă, o pot ajuta cu antiinflamatoare și comprese cu gheață. Vă dați seama cât de greu îmi este să stau pur și simplu și să aștept? În iulie vroiam să alerg Bucegi7500, la elite, proba lungă de 90 de km și cu o lună înainte nu am voie să mă antrenez. Mă omoară gândul că nu am ce face altceva în afară de să aștept.