Poate o să vă gândiți “ia uite și la ăsta, scrie la 3 zile după meci”. Dar nu scriu despre meciul România – Grecia. Scriu despre faptul că sunt dezamăgit că fotbalul din România mi-a făcut atâta scârbă ani la rândul încât am ajuns să nu mai îmi pese nici de meciul de baraj pentru calificarea la mondiale. Undeva în sufletul meu mă așteptam să pierdem. Cred că îmi și doream să pierdem pentru că echipa de fotbal a României nu merită onoarea de a juca alături de cele mai bune echipe din lume.

Eu nu eram așa tot timpul. Când eram mic trăiam intens meciurile de fotbal – foarte intens. Am moștenit ținutul cu Steaua de la tata, care a lucrat toată viața lui în armată. El ținea cu Steaua așa că am ajuns să țin și eu cu Steaua. Aveam fulare cu Steaua, căciuli, tricouri (cu numărul 10 – Trică pe atunci purta numărul ăsta). Știam jucătorii pe de rost, știam scorurile meciurilor din ultimii ani, derulam în minte golurile lui Vlădoiu și mă credeam Florentin Dumitru când centram la jocurile cu mingea din fața blocului. Ba chiar cântam și cântece de stadion, din alea cu prostii.

Toate astea au trecut când m-am făcut mai mare și am început să văd toate scandalurile, mitele, mizeriile care se întâmplau în fotbal. Nu știu dacă era așa și când eram mic și nu le vedeam eu sau într-adevăr au început mai târziu. Cert este că mi-au făcut silă și m-au făcut să nu mai îmi pese de ce se întâmplă în fotbal. Pentru lucrul acesta îi urăsc pe mai marii fotbalului din România, că m-au făcut să îmi pierd pasiunea cu care trăiam meciurile de fotbal. Urăsc și toată grămada de fotbaliști care țin prima pagină a ziarelor cu poze cu ei și pipițele lor prin cluburi. În mintea mea nu au loc aceste două alăturări, sportiv de performanță și beții și orgii în cluburi. Locul lor e la antrenamente, să transpire, să dea tot ce pot. Au avut șansa să facă fericiți 20 de milioane de români dar se vede că nu ăsta e destinul lor. Destinul lor e să fie înjurați, și din câte se pare le place. Știți bancul ăla, “în timpul meciului Grecia-România mama lui Pițurcă a fost cea mai dorită femeie din România”?

După meciul România – Grecia am fost dezamăgit nu neapărat de rezultat, ci de constatarea că nici măcar nu îmi pasă. Am fost dezamăgit să constat că a dispărut toată emoția pe care o simțeam când era un meci mare. Și asta nu e vina mea, e vina lor. Am văzut doar finalul meciului România – Grecia. Mi-aș fi dorit să văd o echipă a României care aleargă nebunește, chiar dacă șansele de calificare practic erau zero. Așa, pentru iubirea fața de sport și pentru public puteau să dea totul. Să alerge până leșinau pe teren. Să facă pressing până îi sufocau pe greci, chiar dacă riscau să mai primească încă trei goluri. Puteau măcar să piardă frumos, să fugă după fiecare minge cum fugea Oprița acum câțiva ani, până fluiera arbitrul out. Mie mi-a lăsat impresia că lor nu le-a păsat prea mult de meciul ăsta. Câteva lacrimi la final nu se pun. Iar dacă lor nu le pasă de ce ne-ar păsa nouă.