Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Category: Outdoor (page 1 of 3)

Ai idei dar nu ai bani? Astea-s scuze, frate.

 

Anul trecut am avut o idee. Cum ar fi ca împreună cu o gașcă de 10-15 oameni să vedem diverse zone din România, dar nu ca turiști, ci în cel mai activ stil cu putință, cât mai aproape de natură? Cum ar fi să vedem Defileul Jiului nu de pe șosea ci din barcă, înfruntând valurile? Cum ar fi să vedem muntele nu din telecabină ci de pe poteci, sau chiar din pereți, atârnați în coardă?

Idei Puse In Miscare Continue reading

Sambata viitoare mergem la cocotz. Te bagi?

 

Un pic decalată față de program, a venit timpul ieșirii la cățărat din Descoperă România prin Sporturi de Aventură. Am aranjat deja cu Silviu Corciovei (mare pasionat de escaladă și campion pe la competițiile de profil) să ne fie instructor în această mică escapadă, vom merge la Poiana Țapului și ne vom cățăra până or să ne cadă brațele :P

Echipamentul și instructajul sunt din partea casei, voi trebuie să plătiți doar transportul. Vom merge cu un minivan închiriat, o să coste 65RON/persoană și ne întoarcem sâmbătă seara. Ce zici, te bagi? Număr locuri: 8.

Primul venit, primul servit :) Pentru înscrieri ne auzim pe Facebook sau la neagutibi at gmail dot com. Locurile se ocupă în ordinea confirmărilor (plata taxei de transport).

Ce ziceți, sunteți gata de o super zi în natură presărată cu mișcare, un pic de adrenalină și multă voie bună?

la catarat

Sursa foto: Flickr

Ce am descoperit in weekend

 

Am descoperit ca dupa 5 ani de cand am inceput sa alerg, primul meu concurs fiind Ciucas Trail Running editia 1, dupa multe lucruri intamplate in viata mea, dupa ce am devenit licentiat in psihologie, ma duc zi de zi la un job care imi place, m-am mutat din casa alor mei, am castigat diverse proiecte, am luat certificari, am vizitat tari straine… cel mai bine ma simt tot cand alerg de nebun pe munte. Probabil asta e fericirea, sa te napustesti ca animalul pe coborari, sa te oftici pe urcari cand vezi cat de slab esti si sa iti promiti ca pentru editia viitoare te antrenezi mai bine, sa reusesti sa te bucuri de cursa chiar daca nici nu se pune problema sa fii printre castigatori, sa poti sa alergi fara dureri de genunchi (o fi si tehnica si antrenamentul cu cap bun la ceva). Seara sa bei cateva beri cu prietenii si a doua zi sa o iei de la capat cu alergatul de nebun, asa inca un pic mahmur.

Ne vedem pe 4 octombrie la MPC sa o iubim pe Diana.

Ciucas Trail Running 2014

Cel mai frumos cadou, cu o luna inainte de ziua mea

 

O seară care nu prevestea cine știe ce, eu stăteam în fotoliu, cu picioarele întinse boierește pe o imensă pernă de puf ce are rol de scaun, citeam din Kindle când primesc un e-mail pe telefon.

Două minute mai târziu încă stăteam cu telefonul în mână și mă uitam prostit la mesaj. Nu înțelegeam ce se întâmplă, era un e-mail care mă anunța că m-am înscris la Ciucaș X3 , că trebuie să plătesc taxa de înscriere, informații despre cursă etc, e-mail-ul standard de înscriere la un concurs. Încercam să îmi aduc aminte dacă nu cumva m-am înscris mai demult la concurs și ăsta este un e-mail reminder să plătesc taxa. Îmi vine un gând jucăuș în minte, chiar cu o zi înainte îi spusesem lui Andrei că nu vin la Ciucaș, că nu stau bine cu finanțele, la care el îmi zice că îi vine să mă înscrie el.

O chem și pe Oana din camera vecină, să îi zic și ei ce e-mail am primit și că am o bănuială că cineva m-a înscris.

Ați ghicit, am primit cadou înscrierea la Ciucaș Trail Running. Dar nu de la Andrei, ci de la Oana care când l-a auzit pe Andrei că îi vine să îmi facă el cadou concursul nu știa cum să îi dea coate să nu cumva să îi fure ideea.

Chiar eram un pic trist ieri când mă gândeam că o să pierd Ciucașul de anul ăsta, prima ediție de Ciucaș pe care aș fi ratat-o din cele 5. Ciucaș este concursul unde mi-am început “cariera” de alergător cu o cursă de care încă mă mai mir că am terminat-o.

Feels good to be loved :D Ne vedem la start!

Reusita sau esec?

 

Ziua de astăzi mi-am început-o cu o știre tristă citită pe blogul lui Radu Diaconescu, în care acesta anunță că s-a întors în România după ce picioarele i-au degerat la urcarea pe Khan Tengri.

radu diaconescuNu îl cunosc personal, însă am schimbat câteva cuvinte cu el pe internet în toamna trecută, când am participat amândoi cu câte un proiect la concursul Rexona – Idei puse în mișcare. Am zis-o și atunci, o spun și acum, dacă nu concuram cu proiectul meu aș fi votat proiectul lui.  Merita să câștige, și țineți cont că zic asta prin prisma câștigătorului competiției de proiecte din toamnă. Dacă în locul meu ieșea proiectul lui, nu aș fi avut nici cea mai mică urmă de regret. Ce a făcut el este absolut incredibil, să pleci pe bicicletă, prin forțe proprii din România până la mama naibii în Asia, să escaladezi un munte de 7000 de metri și apoi să te întorci acasă tot pe bicicletă este o nebunie pe care nu mulți se încumetă să creadă măcar că o pot face. Au mai plecat alții cu mașina, duba, motocicleta în aventuri asemănătoare, însă ce face Radu este de departe cea mai mișto aventură de acest tip despre care am auzit. Ulterior am aflat că lumea este mai mică decât credeam, Radu fiind fost coleg de facultate cu fratele Oanei, prietena mea.

Astăzi aflu că aventura nu a ieșit așa cum a plănuit, mai mult decât atât există riscul să rămână fără degetele degerate. Nu am fost niciodată la nivelul lui, nu am făcut alpinism la nivelul lui, nu am alergat la un maraton niciodată atât de tare ca el, nici măcar nu am urcat mai sus de 2544m. Ba chiar nici pe ăia 2544 m nu i-am atins, am ajuns pe Viștea dar nu m-am deranjat să mai merg 15 minute până pe Moldoveanu (eram într-un concurs). În schimb am gustat și eu cum este să nu îți poți manifesta pasiunea din cauza accidentărilor, și este crunt, chiar și la nivel de “începător”. Din acest motiv sper din tot sufletul ca zonele afectate să fie cât mai mici, doctorii să își facă treaba cât mai bine și Radu să poată să practice din nou sporturile pe care le iubește.

Legat de întrebarea din titlu, “reușită sau eșec?”, răspunsul meu este că nu contează. Experiența este ceea ce rămâne și ce contează cu adevărat.

Pe bicla pana la bulgari + de vorba cu un singaporez pe margina drumului la un harbuz

 

În cele ce urmează veți citi o poveste a unei ture banale pe bicicletă până la Giurgiu și înapoi dar care pentru noi a fost extraordinară.

dunarea-bulgaria
După ce sâmbătă m-am sustras de la o tură pe Valea Spumoasă în cel mai mișelesc stil cu putință, că cică plouă (de când e asta o scuză?), duminică trebuia să recuperez. Nu poți începe săptămâna cu moralul la pământ. Eu vroiam o tură mai lungă cu bicla, vorbesc cu Alex care propune să mergem până la bulgari și înapoi și până să apuc eu să răspund ceva problema principală devine unde să bem berea, în Ruse sau în Giurgiu, că din ce știm noi polițiștii bulgari sunt cam nasoli și poate îți trântesc o amendă pentru băut în public. Eu mai fusesem cu bicla din București până la Ruse și anul trecut, când mi s-a părut o aventură extraordinară. De data asta găsesc tura doar un antrenament lung foarte bun și binevenit.

 
Am plecat în stil leneș pe la 11 din București și la ieșirea din București avem parte de prima surpriză plăcută: ne întâlnim cu Vlad Bețivu, pe care nu îl mai văzusem de un car de ani și acum mergea la Comana. Că îi spunem Vlad Bețivu rămâne între noi, din câte știu eu el nu citește acest blog. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt porecla de Vlad Bețivu este cum nu se poate mai nepotrivită, este ca și cum i-ai spune unui pletos Cheliuță, omul ăsta nu e bețiv deloc. Porecla i-am pus-o în liceu când nu știu de ce mie și altor prieteni ni s-a părut că tipul le cam drojdește. Acum cu siguranță l-am întrecut cu toții (adică s-a lăsat el, să ne înțelegem). Deși… când mă gândesc la el prima amintire este cum stăteam noi la cort undeva în Piatra Craiului și la 5 dimineața, când ne-am trezit să plecăm pe munte, Vlad în lipsă de apă și pastă de dinți a omorât bacteriile de peste noapte cu un gât strașnic de țuică. Țuică la 5 dimineața! Ce vremuri! Ok, hai să îl lăsăm pe Vlad Bețivul să îl aștepte pe Andrei Holban și să meargă la Comana și noi ne continuăm drumul spre Giurgiu.

 
Până la Giurgiu în afară de vântul din față care ne-a mâncat sufletul, nu s-a întâmplat mare lucru. Nici vântul din față nu ne-a deranjat prea tare căci ne gândeam cu drag la întoarcere când o să fim obosiți cum o să bată vântul din spate și o să ne propulseze de o să ajungem să zburăm ca niște zmei. Giurgiu sosește după mai bine de 60 de km, băgăm o ceafă de porc la grătarul de la Kaufland și suntem martorii unui mic accident de mașină destul de funny, dacă știi cum să îl privești. Un nene ce semăna cu Dan Voiculescu (din fericire acum știm cu toții că nu avea cum să fie chiar Felix în persoană) își parchează mașina fix în fața grătarului, de parcă mirosul de mici îi furase mintea și nu mai putea conduce 3m până la primul loc de parcare. Modul lui de a parca îl semiblochează pe un tip de vreo 20 de ani, ultra scandalagiu și cam prostovan. Tipul acesta urcă în mașină, dă să iasă din parcare și pentru că nu avea loc, zbuuffff cu mașina în mașina parcată la grătar. De aici începe scandalul, tipul mai prostovan urlă că l-a lovit pentru că nu avea loc să treacă, amatorul de grătar degeaba îi explică că dacă nu avea loc nu trebuia să dea ca berbecul în mașina lui și trebuia să mai aștepte un pic.
pod ruse giurgiuA trecut și aventura Giurgiu. Trecem podul spre bulgari și la intrarea în Bulgaria un vameș pus pe dat indicații ne explică nouă cum să ajungem într-un loc super fain, ceva cu un nume gen Nicopole, cică perfect pentru mers cu bicicleta. Noi n-avem treabă și îl ascultăm. Urmărim întocmai indicațiile până ce drumul pe care ne aflam se înfundă în stil mare, în direcția unei gropi de gunoi. Aceasta fiind situația, ne întoarcem, trecem înapoi în România, nu înainte de a le da ceva emoții vameșilor când Alex trece ca prin brânză prin graniță uitând că trebuie să arate buletinul.

 
Ne bem și berea la o bodegă la ieșirea din Giurgiu, profitând din plin de Albacherul la 0,66 la preț de 0,5l. Mai mergem ce mai mergem și în curând aflăm că vântul care speram să ne bată din spate s-a răzgândit și s-a gândit să își schimbe direcția… adică să bată tot din fața noastră. De fapt, dintr-un lateral-față de în afară că ne-a zăpăcit, aproape că pedalam pe loc, mai aveam și dificultăți în a nu îmi pierde echilibrul și a intra în decor.

 
Experiența extrem de frustrantă a vântului a îmbunătățit-o întâlnirea cu un tip din Singapore, de care dăm într-o benzinărie și cu care intrăm rapid în vorbă. Tipul zburase din Singapore până în Londra și de aici și-a luat bicicleta de coarne și pedalează înapoi acasă. Un fel de Radu Diaconescu din Singapore. Astăzi era în a 66-a zi pe drumuri, din cele 10 luni programate. Avea 24 de ani și lucrase doi ani în armată ca să strângă bani pentru nebunia asta. Plină lumea de nebuni frumoși. Plecăm din benzinărie împreună și spre rușinea mea, merg mai încet decât tipul ăsta care pedealează de 66 de zile în continuu și are o bicicletă pe care își cară aproape întreaga casă.
Mai schimbăm o vorbă, mai înjurăm împreună vântul, până când ajungem la momentul pe care îl așteptam încă de dimineață. Când intrăm în 1 Decembrie oprim la primul cort pe marginea drumului și luăm o frumusețe de lubeniță în care să ne băgăm botul ca niște fiare însetate. Singaporezul… în culmea fericirii, nu mai mâncase pepene din Singapore, că na, el mergând singur și pepenele fiind ditamai fructul, nu și-a luat omul. Și cum stăteam noi de vorbă cu harbuzul tăiat pe marginea drumului, cine credeți că își face apariția? Același Vlad Bețivu de dimineață împreună cu Andrei Holban, și dacă tot întâmplarea face să ne întâlnim a doua oară, iau și ei loc lângă noi și participă la devorarea harbuzului.

 
La final, să facem o poză cu toții. Singaporianul vrea selfie, noi nu prea înțelegem cum face el selfie cu 5 oameni + bicle, la care aventurierul nostru scoate minunea tehnicii moderne, bățul de selfie telescopic. Suie aparatul pe băț, întinde bățul la vreun metru și ne prinde pe toți în cadru cu zâmbetul până la urechi.

singapore
Au urmat încă vreo 20 de km, la final direcționăm vizitatorul spre cazarea lui fix prin centru, ca să vadă omul viață de noapte în zona Lipscani. Ah, apropo de cazare, nu v-am zis că tipul urma să stea într-un loc recomandat de proprietarul unui cazino din Zimnicea, o casă veche pe Calea Giuleși. Ooook… Sper să fie totul în regulă, îi voi scrie un mesaj să îl întreb dacă trăiește, iar dacă răspunsul este afirmativ voi îi puteți urmări în continuare aventura pe blogul lui.
După cum v-am zis, aceasta a fost povestea unei ture de altfel banale dar pe care noi am reușit să o facem cumva memorabilă.
Ok, știu că de aia ați citit până la final, vă zic. Total: 150km, 9 ore.

2014-08-24 19.03.22

Despre partea mai neumblata a litoralului Romanesc

Dacă vrei să te pui în cap, să agăți fete și să petreci până în zori, te duci în Vama Veche. Dacă mergi cu copiii la mare, te duci în Venus unde vine nenea ăla pe plajă de strigă “lilu lilu crocodilu face poze cu copilu”. Dacă ești mai cocalar așa, sau te dă milionul afară din casă, locul tău este în Mamaia, în Bellagio. Ce te faci însă dacă vrei un colțișor de mare mai neatins de civilizație, unde să simți libertatea, dar nu libertatea aia din Vamă care de obicei înseamnă să te îmbeți până nu mai știi de tine? Răspunsul ar fi te duci la nord de Constanța, la Vadu, Corbu sau Gura Portiței. Nici aceste stațiuni nu mai sunt chiar pustii, dar cred că este maximum de pustietate pe care îl poți obține.

La Gura Portiței nu am fost, am auzit că este destul de scump și nu am fost curios să încerc. Pot să vă zic în schimb despre Vadu și Corbu. Continue reading

Din weekend: Creasta Balaurului

O licență de psiholog trebuie sărbătorită cum se cuvine, așa că după două-trei weekend-uri blocate cu învățatul (au meritat, am luat 9,77 în examen și 10 la prezentarea lucrării) a venit din nou timpul de o tură așa cum trebuie: Creasta Balaurului, un 1A ușor plus o alergare pe Valea Cerbului.

Pe Creasta Balaurului acum am fost pentru prima dată. Este un traseu destul de accesibil, dacă ești obișnuit cu muntele. Este o creastă semi-alpină, cotată 1A, deci ceva mai greu decât un traseu turistic, undeva la limita de jos a traseelor alpine. Nu este un traseu pentru începătorii într-ale muntelui. Porțiunea de urcare din Valea Morarului în creastă este destul de solicitantă, apoi urmează mersul pe creastă care este superb. Zone mai expuse sunt puține, 2-3, asta dacă nu cumva am greșit eu traseul. Am avut și Garminul cu track-ul la mine dar nu m-am gândit să încarc și bateriile, așa că tot după miros am mers.

Partea cocălărească a fost că am vrut să îmbinăm Creasta Balaurului cu o tură de alergare, așa că în cel mai șoșonăresc stil cu putință am urcat creasta în adidașii de trail. Cât bombăneam eu acum câțiva ani la ăia care fac muntele în adidași și iată ca acum am ajuns pe urmele lor :D

Alte detalii picante, Claudia a picat în râu la 2 minute după ce am plecat de la mașină, piureul de la Vf. Omu e din fulgi și nu e bun, sindromul paletar încă e prezent și mă doare la alergat. I-am dat cu o Timișoreana acasă să uit de necaz. În rest, Oana revine în forța la alergat și a stabilit cu Claudia să se antreneze împreună pentru 7500, așa că aveți grijă.

Poze:

Mai tineti minte Povesti despre munte?

Mai țineți minte de Povești despre munte? Unii da, pentru alții e prima oară când auziți de el. Este un blog de munte pe care l-am pornit cu Andrei acum ceva timp, acum câțiva ani buni. Planurile erau mari, vroiam să ne facem blog de munte și prin el să începem să organizăm ture montane. Am făcut câteva la început, apoi lucrurile au luat o altă întorsătură. Și eu și Andrei am intrat în clubul EcoXtrem unde eu am devenit instructor și organizam cu ei ieșiri pe munte. După EcoXtrem am început să organizez drumeții pe munte cu Evadează cu Noi . După puțin timp am început să vreau să organizez și alt gen de ture outdoor, unde eu nu sunt în mod neapărat și trainer, cum ar fi ture de călărie, mountain bike. Am făcut câteva, apoi în iarnă am câștigat cu proiectul “Descoperă România prin sporturi de aventură” o finanțare pentru organizarea a cinci ture de sporturi outdoor, și iată-ma unde sunt acum. Blogul Povești despre munte a rămas, chiar dacă reunțasem la ideea de a organiza ieșiri prin intermediul lui. Și eu și Andrei am mai scris pe el până la un moment dat. Eu am renunțat la a pune ture pe blog, dintr-un motiv foarte simplu: nu știam ce să mai scriu interesant. Nu puteam să scriu despre fiecare ieșire pe care o făceam, pentru că nu aveam ce. La fel cu concursurile – descrii unul, două, dar nu poți să o ții într-un șir de rapoarte de cursă, mai ales că eu nu sunt fan al rapoartelor de cursă și a rapoartelor de tură – nu citesc așa ceva cu excepția cazurilor în care am nevoie de informații, caz în care citesc unul nu 342352 câte sunt scrise pentru aceeași bucățică de munte.

Cred că pentru a menține viu un blog de munte trebuie să îndeplinești câteva din următoarele:

  • ești un povestitor excelent și știi să faci dintr-o tură obișnuită subiect de revistă. Eu sunt un povestitor mediocru și nu tot timpul întâlnesc situații pe munte care să fie subiect de blog. Nu tot timpul se întâlnește omul cu ursul în pădure în timp ce schiază și este cât pe ce să intre în el.
  • ești un fotograf foarte bun și vii cu fotografii super reușite, îți iei timpul să le editezi etc. – iarăși nu este cazul meu, în ultimele ture chiar am renunțat să mai fac poze pentru că am observat că nu mă uit niciodată la ele
  • vezi locuri wow, cum este în cazul blogurilor alpiniștilor, vii cu niște poze de te ia cu fiori pe șira spinării chiar și dacă nu ești cine știe ce fotograf
  • aduci informație utilă și relativ rară
  • îți este pur și simplu drag să scrii – aici cred că mă încadrez

Povești despre munte nu o să îl închid, îl las și vedem ce se întâmplă cu el. Nu cere de mâncare, cel puțin nu așa mult, hostingul nu costă o avere. Între timp oricum a apărut și blogul acesta, un blog personal, unde voi scrie când se întâmplă să îndeplinesc condițiile de mai sus.

Dacă aveți timp vă recomand să frunzăriți Povești despre munte, unele articole sunt chiar reușite. Vă recomand articolele despre creasta Făgărașului, partea 1 și partea 2, scrise de Andrei. Sunt ceva probleme la afișarea pozelor (am schimbat tema între timp și au apărut mici probleme, pozele sunt mai mari decât erau inițial), dar eu zic că articolele merită.

Câteva cuvinte despre Red Bull Wings For Life

Duminică (dupa ce sambata am dat o tura scurta in Fagaras pe Valea lui Stan) am alergat la Red Bull Wings for Life, un concurs de alergare destul de inedit. În primul rând are loc în toată lumea în același timp, startul se dă peste tot la aceeași oră. Unii au pornit noaptea, alții dimineața, noi în București la ora 13:00. Apoi, nu este un concurs cu distanță fixă. Fiecare aleargă cât poate pentru că la 30 de minute de la start pleacă pe urmele tale un catcher car care merge cu o viteză prestabilită și în momentul în care te-a depășit ai ieșit din cursă. Ultimul care rămâne în cursă în toată lumea, câștigă. Eu am reușit să fac un pic peste 23km, cu un ritm mediu de 5,14 min/km.

Pe scurt, un concurs excelent organizat, chiar dacă în articolul trecut am cârcotit referitor la buff-ul prost și la revista Men’s Health din pachetul de start. Aceste amănunte minore chiar pălesc în fața profesionalismului cu care a fost organizat concursul. A fost enorm de multă lume implicată în organizare, mulți voluntari, drumul vechi spre mare a fost blocat complet, la fiecare intersecție cu câte un drumeag se afla un oficial, cei de la Alistar Security se plimbau tot timpul pe tot traseul pe motociclete, voluntarii supravegheau traseul pe biciclete. Au fost și multe echipaje de filmare, inclusiv un elicopter. În plus, după ce erai depășit de mașina oficială un autocar te lua și te aducea înapoi la linia de start. Pentru organizare nota 10 cu felicitări. Continue reading

Older posts

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑