Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Category: Psihologie (page 1 of 3)

(Se) merita sa dai la facultatea de psihologie?

 

Scriu articolul acesta din doua motive:

1) pentru ca am observat ca multa lume ajunge pe blog cautand informatii despre facultatea de psihologie

2) ca sa am un motiv sa explic inca o data ca se merita este gresit (corect merita, da?).

Bun, sa continuam cu punctul 1. Dupa cum stiti, sau aflati acum, eu am terminat Facultatea de Psihologie (sectia Psihologie) din cadrul Universitatii Bucuresti. Am terminat-o pe bune, frecventand in limita posibilitatilor cursurile (uneori chiar ma plictiseam groaznic si devenea imposibil sa mai stau la curs), in sesiuni am invatat, nu mi-am luat examenele copiind, mi-am facut licenta pe bune etc. Ca note, in timpul anilor de studiu am fost un student mediu insa examenul de licenta l-am luat cu o nota uriasa, printre primii. Ce incerc sa va spun este ca nu am fost o lichea ordinara care a facut o facultate doar ca sa fie facuta, ca sa am o diploma. M-am implicat in facultate atat cat mi-a fost util si din acest motiv cred ca pot sa iti dau niste pareri cat mai aproape de realitate.

Deci, merita sa faci facultatea de psihologie? Continue reading

Nu exista masa gratuita

 

Sa zicem ca esti o persoana foarte draguta si ma inviti la masa, faci tu cinste.

Ideea e ca nu exista masa gratuita. Presupunand ca esti un actor social pur rational, atunci cu siguranta ai vrea ceva in schimbul faptului ca ma scoti la masa. Si chiar daca nu ar fi asa, si tu chiar nu urmaresti nimic si nu astepti nimic la schimb, tot nu este o masa gratuita, pentru ca ma faci sa ma simt prost ca profit de banii tai si va trebui sa te scot si eu la masa candva. Dar sa presupunem ca sunt un mare nesimtit, nu iti intorc gestul frumos, ingros obrazul si nu ma simt nasol ca profit de bunatatea ta. Nici in acest caz masa nu ar fi gratuita, caci cat timp suntem la masa va trebui sa ascult ce vorbesti tu, in loc sa ma gandesc la ale mele. Ok, sa zicem ca sunt ultimul nesimtit, nu te ascult, nici macar nu ma prefac ca te ascult, sunt complet pierdut in gandurile mele cat timp stau la masa cu tine. Nici macar in acest caz masa nu este gratuita, costul mesei fiind toate celelalte lucruri placute sau profitabile pe care le-as putea face cat timp stau cu tine la masa.

Cam cu asta se ocupa behavioral economics, ca m-ati tot intrebat ce mai e si asta. Mai sus e un fel de definite pentru opportunity cost.

Despre experimentul secret al Facebook – si totusi am invatat ceva in facultate

Dacă aveți un cont de Facebook și intrați măcar o dată pe zi, cu siguranță ați văzut share-uită știrea conform căreia Facebook a făcut un experiement pe utilizatorii rețelei. Despre experiment puteți citi pe larg aici. Pe scurt, newsfeed-ul a 600.000 de oameni a fost modificat, unii primind mai multe update-uri pozitive, alții mai multe update-uri negative. După expunerea la aceste știri s-a observat ce fel de statusuri postează persoanele expuse la newsfeed-ul modificat, concluzia fiind aceea că cei care au văzut mai multe știri negative au început să posteze statusuri mai negative, iar cei care au văzut știri pozitive au început să posteze update-uri cu conținut emoțional pozitiv. O concluzie interesantă, pe care cu toții o bănuiam, și care te pune pe gânduri – este motivul pentru care nu mai mă uit la televizor de mai bine de 6 ani.

Problema este modul în care a fost făcut acest studiu, respectiv fără știrea, și implicit fără acceptul participanților. Practic, cercetătorii respectivi au manipulat emoțiile utilizatorilor cu cea mai mare durere în cur față de aceștia. Același lucru se întâmplă și la TV, dar acolo măcar știi că în spatele știrilor se află niște oameni care selectează ce vor ei să ți se livreze. Pe Facebook ai impresia că ceea ce vezi vine de la prietenii tăi și nu există niciun filtru pentru acest conținut, altul decât ceea ce este relevant pentru tine, așa cum susțin cei de la Facebook (plus conținutul plătit al brandurilor, dar asta e altă poveste).

În cei trei ani de psihologie, cred că la fiecare materie pe care am făcut-o am auzit vorbindu-se despre etică și despre ceea ce se numește consimțământ informat, adică informarea participantului la studiu despre ceea ce urmează să i se întâmple și la ce riscuri se expune (și da, faptul că ți se vor prezenta informații negative cu pondere mai mare este un lucru care trebuie menționat neapărat!). Acest consimțământ informat trebuie semnat de participant, sau în cazul unui studiu online participantul bifează o căsuță prin care spune că este de acord să participe la studiu. În toate cercetările din facultate am prezentat acest consimțământ informat, inclusiv la lucrarea mea de licență care nu presupunea absolut niciun risc pentru participanți. Îndrăznesc să cred că nu există niciun absolvent de psihologie sau științe umaniste care să nu știe că orice studiu care implică manipularea emoțiilor trebuie făcut cu acordul acestora. Cu toate acestea, pe Facebook i-a durut în cur de cele mai elementare norme de etică și au derulat un studiu cu impact asupra wellbeing-ului utilizatorilor, studiu care nici măcar nu face obiectul activității companiei. Nu cred că în viitor Facebook va cenzura update-urile în funcție de conținutul lor emoțional, ca să se justifice necesitatea acestui studiu.

Ce e de făcut? Probabil cel mai firesc lucru este să le cerem celor de la Facebook să facă publică lista cu profilele celor implicați în studiu, iar cei afectați de acest experiment să fie despăgubiți. Da, ei sunt acoperiți din punct de vedere legal de termenii și condițiile cu care ești de acord când îți faci cont. Dar cu etica cum rămâne? Credeam că epoca Little Albert a trecut.

Sursa foto

Neplacut vs. Groaznic

Citeam aseară “The Antidote: Happiness for People Who Can’t Stand Positive Thinking”, o carte care în mare spune că gândirea pozitivă și vizualizarea pozitivă a evenimentelor, panaceul universal al maeștrilor de personal development, sunt bullshit-uri, că de fapt vizualizarea pozitivă a evenimentelor duce mai degrabă la demotivare, lucru dovedit prin cercetări psihologice. În plus, vizualizarea pozitivă nu reușeste să te ferească de anxietatea asociată cu probabilitatea ca lucrurile să nu se întâmple așa cum vrei tu. Iar cu toții știm că de regulă lucrurile nu se întâmplă într-un mod atât de favorabil cum am vrea, dar nici în modul atât de groaznic de care ne temem.

La un moment dat în carte autorul vorbește de Albert Ellis, unul din marii psihologi ai secolului trecut, și de întrebarea acestuia pe care o punea pacienților: “care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”. Practic, el vroia ca tu să faci diferența între un lucru neplăcut și unul groaznic. E neplăcut să îți pierzi job-ul/să nu ai bani de haine/să te părăsească prietena, dar nu este o tragedie, oricând îți poți imagina lucruri mai rele care se pot întâmpla și la care oamenii au reușit să facă față și să găsească în continuare motive de fericire. Răspunzând la întrebarea care este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla într-o anumită situație, realizezi că de fapt worst case scenario nu e atât de rău.

Pentru a înfrunta convingerile iraționale Albert Ellis propunea chiar niște exerciții, cum ar fi să stai pe o bancă în parc și să intri în vorbă cu orice persoană (de sex opus, preferabil) care se așează lângă tine, să anunți în metrou stațiile care urmează cu voce tare și alte asemenea propuneri care au rolul de a te expune unor emoții neplăcute și unor frici adânc implantate în mintea noastră. Rezultatul este că vei realiza că nu ți se întâmplă nimic dacă cineva te ignoră, dacă cineva râde de tine sau te consideră nebun. Este neplăcut, dar nu groaznic. Poți trăi cu asta.

De gândit :)

P.S. În The Flinch Julien Smith propunea un exercițiu similar, respectiv să faci dimineața duș cu apă rece. Ideea lui era să înveți să recunoști și să învingi rezistența internă care apare inevitabil în față unor evenimente ce pot avea un rezultat neplăcut. Rezultatul e cam același, vezi că într-adevăr e neplăcut să faci un duș cu apă rece, dar nu atât de neplăcut pe cât ai crede. Vă zic din experiență, am făcut asta azi-dimineață.

 

Noi muncim nu gandim

Se dă următorul pasaj dintr-un suport de curs: Avansuri considerabile în analiza deciziilor sunt prevăzute pentru viitorul apropiat, de exemplu, prin o mai mare folosință a sistemelor expert care să descrie luarea deciziei și prin sistemele computerizate de decizie inteligentă care asigură ajutor normativ pentru îmbunătățirea luării deciziei pe o scală mai largă (Howard, 1988).

De ce dracu ai pune într-un curs pe care îl ții în anul 2014 faptul că cineva în anul 1988 a prevăzut faptul că, pe scurt, luarea deciziilor în organizații va fi ajutată de computere? Doar așa, ca să mai umpli trei rânduri și să îți duci cartea la tipar? Doar pentru că ești obligat să scoți o carte ca să îți iei nu știu ce titlu academic? Nu am înțeles niciodată rostul acestor cărți scrise de universitari. O îngrămădeală de teorii copiate de prin alte cărți, eventual așezate în altă ordine (să fie acesta un rest de decență?). Cuvinte mari și fraze lungi pentru a spune idei banale. Oare când vor înțelege și universitarii că limbajul alambicat nu este o virtute? Din contră, simplitatea este o virtute, să poți exprima o idee valoroasă pe înțelesul unui copil este o virtute.

Acum am ajuns să apreciez gestul unui profesor de la Automatică, Florin Pop pe nume, care la cursul de Protocale de comunicații ne-a pus să învățăm direct din cartea lui Tanenbaum, o autoritate în domeniu. De aplaudat.

Seria de intalniri “Limbajul tacut al artei”

Cred ca am zis la toata lumea de “Limbajul tacut al artei”, mai putin cititorilor blogului :) Remediez acum greșeala.

Este vorba de un nou tip de eveniment pe care îl aducem la Evadeaza cu Noi, și anume “relaxarea prin artă”. El face parte dintr-un șir mai lung de evenimente de tip after work pe care vi le propunem, dar nu vă dau din casă până nu le avem pregătite :D

Despre ce este vorba? Este vorba de patru întâlniri în care vom picta, modela sau ne vom exprima prin muzică, urmând apoi să vorbim despre ceea ce am vrut să exprimăm. Partea faină este că de obicei afli și lucruri pe care le-ai exprimat într-un mod inconștient: ba le-ai colorat într-un mod mai deosebit fără să realizezi acest lucru, ba ai omis ceva din desen ce are o semnificație aparte. Eu am mai fost la un astfel de program, și am povestit aici cum mi s-a părut. De data asta programul nu va intra în zona de terapie, deși vom utiliza tehnicile art-terapiei vom rămâne în zona de relaxare presărată cu puțină dezvoltare personală. Pentru cine vrea mai mult, Mihai Albu, art-terapeutul care va facilita aceste întâlniri îi stă la dispoziție. Ah, și foarte important nu contează talentul artistic. Pe bune, chiar nu contează! Ideea întâlnirii nu este să învățați să pictați.

De ce organizez această evadare? În primul rând pentru că am testat-o și știu cât de faină este. Apoi pentru că vreau să vă ofer o alternativă de petrecere a serii, altfel decât stând aiurea pe Facebook sau bând eterna bere într-un pub. Nu zic că nu e fain să bei o bere într-un pub (ar fi culmea să zic tocmai eu asta!!), însă poate mai vreți să testați și altceva :P Este o activitate super-relaxantă, uneori amuzantă (Mihai Albu are un simț al umorului demențial) și energizantă. Nu în ultimul rând este o activitate care vă va oferi noi perspective asupra diverselor aspecte din viața voastră și vă va provoca să vedeți și alte moduri de a vă raporta la oameni, la evenimente, poate chiar la viață.

Mai multe detalii, inclusiv cost găsiți pe site-ul Evadeaza cu Noi: http://www.evadeazacunoi.ro/evadari/231-limbajul-tacut-al-artei.html Înscrierile se fac pe tibi.neagu@evadeazacunoi.ro

Vă aștept! ;)

SOC! Materie de facultate interesanta

Sesiunea asta am zis ca o iau ușor, nu are sens să mă stresez. Merg pe schema pe care am auzit-o destul de des pe la alții, învăț cu o zi înainte de examen (+ noaptea dinainte cât te țin bateriile). Am observat din celelalte sesiuni că oricum uit tot după examen, deci decât să pierd 2-3 zile pentru un lucru pe care oricum îl uit mai bine pierd o singură zi. Apoi eu oricum nu am ambiții să iau notă maximă, la buget nu pot să intru (nu am dreptul, am făcut 3 ani la Automatică la buget) iar să am note mari doar ca să îmi satisfac orgoliul de student silitor… nu e cazul.

La primul examen mi-a mers. E drept, a fost și foarte ușor, examen gen facultățile particulare, îți dă profesorul 100 de subiecte grilă pe care le știi dinainte (da… no comment). Eu oricum am memorie bună iar în cazul de față nici subiectele nu erau cine știe ce filosofie. La al doilea examen m-am cam înecat, materie destul de multă pentru a o înghiți într-o zi (hai o zi jumătate, cam atât mi-am alocat). Dar nu vreau să mă plâng de asta, nu văd de ce aș avea dreptul să mă plâng că nu am reușit să învăț o materie de un semestru într-o zi. Adică într-o facultate respectabilă cred eu că așa ar trebui să se întâmple lucrurile. Ce vreau să vă zic este că învățând pentru examen mi s-a făcut ciudă că nu m-am apucat din timp pentru că subiectele erau foarte mișto. Materia este psihologia personalității și înveți despre diferite modele de abordare a personalității (fenomenologic, comportamental, modelul trăsăturilor). Mi-a plăcut foarte mult.

Poate vă întrebați cum de m-am prins abia în sesiune că îmi place materia. Poate vă gândiți că ce lepră de student sunt, nu am fost la niciun curs. Ei bine, nu e adevărat, am fost la mai multe cursuri, însă mi s-a părut atât de plictisitor ce vorbea profesorul încât niciodată nu mi-am putut ține atenția concentrată mai mult de 5 minute (oi avea ADHD te pomenești). E drept, am fost la curs forțat de împrejurări, profesorul face prezența și ține cont de această prezentă ca să intri în examen. Probabil este un mod de a se asigura că nu vorbește singur. I-aș sugera ca pentru a obține o sală plină la curs să încerce să țină un curs valoros, nu obligatoriu.

Ca o concluzie, în caz că am vreun cititor viitor student la psihologie, țineți minte să învățați la psihologia personalității. Știu că nu o să vă vină să faceți acest lucru după ce vedeți profesorul și interacționați cu el (eventual îi auziți și glumele). Dar credeți-mă, este o materie ce abordează subiecte superbe (asta în cazul în care vă și place măcar un pic psihologia). Bănuiala mea este că dacă materia asta ar avea un profesor mai ok ar deveni cea mai faină materie din facultate.

Cum am fentat sunk cost-ul

Unul din blogurile pe care le citesc regulat este Scoala de Psihologie, unde scrie Adrian Nuta, fost profesor la Facultatea de Psihologie (din pacate eu nu l-am prins…tare as fi vrut sa-l aud la curs). Citeam acolo de sunk cost, concept pe care sunt mândru că îl știam mai demult.

Mi-a zburat gândul la momentul când am întâlnit această eroare cognitivă în viața mea. După cum știți deja, înainte să vin la Facultatea de Psihologie am studiat doi ani la Facultatea de Automatică și Științele Calculatoarelor (și când spun studiat… e studiat, dom’le! Cine a trecut pe la Automatică știe despre ce vorbesc). Nu voi povesti în acest post prea mult din ce s-a întâmplat, ideea este că după lungi introspecții legate de ce sens vreau să dau vieții mele am realizat că programarea și calculatoarele erau cam ultimul lucru de care îmi păsa în viața asta. Am hotărât că este momentul să o apuc pe alt drum, de data asta un drum ales de mine în cunoștiință de cauză, și nu sub presiunea familiei sau a percepției societății. Cred că în momentele acelea imaginea care îmi domina mintea era cum o să dorm eu într-un șanț, mort de foame, dar cu diplomă de psiholog. Dar măcar voi putea spune că mi-am încercat șansa în viața asta.

Hai să ne întoarcem la sunk cost. Îmi cer scuze, tot timpul când îmi aduc aminte cum am renunțat la Automatică pentru Psihologie devin emotiv si mă pierd în filosofii. Pe atunci nimeni nu înțelegea de ce nu termin facultatea de Automatică și fac apoi psihologia. Nu știam atunci că pentru ce se petrecea în mintea celor din jurul meu era de vină acest sunk cost effect, însă mă exasperau. Nu înțelegeam cum ar putea să dea un așa sfat când era clar că direcția în care mă îndreptam era greșită iar costul emoțional, de timp și chiar de bani era mult prea mare. Ce ar fi însemnat să mai studiez doi ani o facultate cu care nu aveam ce să fac (căci decizia era luată, nu voi profesa ca inginer de calculatoare!) și apoi să mă apuc de psihologie!? Ar fi însemnat prostie curată. Cel mai tare m-a frapat atunci ce mi-a spus un fost coleg de la Automatică: “eu acum nu mai renunț, am pierdut deja doi ani”. Deci era clar că nu îi plăcea ce făcea, era clar că socotea timpul petrecut la Automatică o pierdere însă decât să piardă doi ani mai bine… pierde 4! Suntem noi ființe raționale!? Acum când zic lucrul acesta îmi vine în minte o altă teorie, când vine vorba de pierderi oamenii sunt risk seekeri. Adică preferă să câștige 3000 de lei sigur decât 5000 cu o probabilitate de 80% însă preferă să piardă 5000 cu o probabilitate de 80% decât 3000 sigur. Poate că băiatul respectiv se gândea că s-ar putea să își schimbe atitudinea față de facultate până la finalul studiilor și merită încercarea, astfel încât nu ar fi mai pierdut 2 ani ci ar fi câștigat 4. De fapt nu cred că se gândea la asta, vroiam doar să mă laud că știu și de teoria de mai sus. Cu siguranță sunk cost effect i-a afectat mintea și îi venea greu să renunțe la o activitate în care a investit, chiar dacă acea activitate s-a dovedit neprofitabilă.

Ideea este că a merge înainte atunci când știi că intri în rahat nu înseamnă perseverența aia pe care o apreciază toți. Înseamnă să fi idiot. Când și rațiunea și simțirea îți spun că pierzi, mai bine renunți din timp, indiferent cât ai investit deja. Nu este nimic eroic în a pierde și mai mult, până la capăt. Da, știu, și mie îmi place ideea să duci lucrurile la capăt, să lupți până la final însă haideți să ne folosim și rațiunea.

 

Cum te adaptezi într-o țară arabă

Deși tuturor celor care au fost în stagiul din Iordania le-a plăcut experiența, puțini sunt cei care ar mai fi rămas în Amman sau chiar ar vrea să locuiască o perioadă acolo. Am auzit din mai multe părți că arabii sunt încuiați la minte, proști, fanatici.

Mie mi-a plăcut și chiar aș vrea să locuiesc în Iordania o perioadă mai lungă, mă gândesc la un an. Aș vrea să povestesc un pic despre mentalitatea cu care m-am dus în Iordania – și cu siguranță atitudinea mea m-a făcut să îmi doresc să revin aici. În primul rând am încercat să uit tot ce știu din Europa despre viață, despre cum trebuie să te comporți, despre obiceiuri. M-am dus la arabi ca și cum aș fi un nou născut care abia acum învață să trăiască, cu mintea golită de ce am învățăt în Europa în 22 de ani. Știam că dacă aș fi venit cu atitudinea superioară de european civilizat 1) nu mi-ar fi folosit la nimic experiența interculturală și 2) arabii ar fi simțit sictirul meu și și-ar fi dorit să mă trimită acasă cât mai repede. Am refuzat să fac judecăți de valoare. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu îmi plac multe din convingerile lor și nu mi-aș trata niciodată iubita cum am auzit că sunt tratate femeile în familiile arabe. Dar asta nu îmi dă dreptul să consider că ei sunt inferiori sau necivilizați, dacă crezi că ideile tale occidentale sunt cu siguranță corecte ai o problemă la fel de mare ca “fanatismul arabilor” (am pus in ghilimele pentru ca nu sunt cuvintele mele, eu as evita acest cuvant insa aici ma ajuta sa imi exprim ideile mai bine). Iar daca te-a deranjat la arabi “mintea incuiata” ar fi destul de incoerent să repeți și tu același comportament. Până la urmă de ce ar fi mai corect să faci pușcarie că lovești un câine, cum este în Europa, decât să faci pușcărie că îți înșeli nevasta, cum este în Iordania?

Între a judeca șî a înțelege am preferat să înțeleg (poate și profesia mea de psiholog a jucat un rol, deh). Iar a înțelege presupune să accepți lucrurile așa cum sunt. Până la urmă “problema” se rezumă la valorile unei culturi, care cu siguranță sunt diferite. Noi prețuim libertatea individuală, ei prețuiesc spiritul de sacrificiu. Nici una nici alta nu sunt mai valoroase, sunt doar valori diferite. Iar ceea ce contează cu adevărat este că pentru arabi cultura lor funcționează, sunt fericiți cu modul în care trăiesc.

 

Securitatea

Este 12 noaptea, esti relaxat in patul tau, cel mai probabil dormi. Te trezesc zgomote puternice, tipete, impuscaturi. Te duci repede la fereastra si observi casa de vis-a-vis inconjurata de soldati. Ei nu vin niciodata ziua, ziua nu iti este frica, noaptea li se face oamenilor frica. Iar ei vor ca tu sa simti frica. Devii curios si te pui la geam, in intuneric, sa nu fii vazut. Vezi cum vecinul tau este ridicat violent de soldati si urcat intr-o duba. Incepi sa te temi un pic pentru tine pentru ca stii ca acum nu mult timp ai vorbit lucruri ce nu trebuiau spuse, nu mare lucru, insa indeajuns pentru a te lua politia la intrebari. Rasufli usurat cand vezi ca soldatii pleaca, stresul scade si te relaxezi. Nu te relaxezi prea mult timp pentru ca intr-o ora se intampla acelasi lucru, de data asta in casa ta. Casa iti este inconjurata de soldati, soldatii urla pe scari si sparg usa. Intra in apartament si incep sa urle numele tau. Esti nedumerit, nu stii ce se intampla, incerci sa ceri explicatii dar nu ti se dau. Ti se pun catusele, esti legat la ochi si scos in fata blocului unde “stai un pic de vorba” cu un soldat. In tot acest timp si familia ta sta de vorba cu niste soldati iar cei ce au venit dupa tine au grija ca tu sa afli lucrul acesta. Incepi sa iti faci griji pentru familia ta si sa te simti vinovat. In fata blocului ti se aduc acuze pe care nu iti vine sa le crezi si esti intrebat despre oamenii cu care lucrezi. Esti intrebat despre spioni si tradatori. Familia ta te poate vedea cum stai in fata blocului legat la ochi. Esti pus sa zici tot ce stii.

Continue reading

Older posts

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑