Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Tag: munte

Reusita sau esec?

 

Ziua de astăzi mi-am început-o cu o știre tristă citită pe blogul lui Radu Diaconescu, în care acesta anunță că s-a întors în România după ce picioarele i-au degerat la urcarea pe Khan Tengri.

radu diaconescuNu îl cunosc personal, însă am schimbat câteva cuvinte cu el pe internet în toamna trecută, când am participat amândoi cu câte un proiect la concursul Rexona – Idei puse în mișcare. Am zis-o și atunci, o spun și acum, dacă nu concuram cu proiectul meu aș fi votat proiectul lui.  Merita să câștige, și țineți cont că zic asta prin prisma câștigătorului competiției de proiecte din toamnă. Dacă în locul meu ieșea proiectul lui, nu aș fi avut nici cea mai mică urmă de regret. Ce a făcut el este absolut incredibil, să pleci pe bicicletă, prin forțe proprii din România până la mama naibii în Asia, să escaladezi un munte de 7000 de metri și apoi să te întorci acasă tot pe bicicletă este o nebunie pe care nu mulți se încumetă să creadă măcar că o pot face. Au mai plecat alții cu mașina, duba, motocicleta în aventuri asemănătoare, însă ce face Radu este de departe cea mai mișto aventură de acest tip despre care am auzit. Ulterior am aflat că lumea este mai mică decât credeam, Radu fiind fost coleg de facultate cu fratele Oanei, prietena mea.

Astăzi aflu că aventura nu a ieșit așa cum a plănuit, mai mult decât atât există riscul să rămână fără degetele degerate. Nu am fost niciodată la nivelul lui, nu am făcut alpinism la nivelul lui, nu am alergat la un maraton niciodată atât de tare ca el, nici măcar nu am urcat mai sus de 2544m. Ba chiar nici pe ăia 2544 m nu i-am atins, am ajuns pe Viștea dar nu m-am deranjat să mai merg 15 minute până pe Moldoveanu (eram într-un concurs). În schimb am gustat și eu cum este să nu îți poți manifesta pasiunea din cauza accidentărilor, și este crunt, chiar și la nivel de “începător”. Din acest motiv sper din tot sufletul ca zonele afectate să fie cât mai mici, doctorii să își facă treaba cât mai bine și Radu să poată să practice din nou sporturile pe care le iubește.

Legat de întrebarea din titlu, “reușită sau eșec?”, răspunsul meu este că nu contează. Experiența este ceea ce rămâne și ce contează cu adevărat.

Din weekend: Creasta Balaurului

O licență de psiholog trebuie sărbătorită cum se cuvine, așa că după două-trei weekend-uri blocate cu învățatul (au meritat, am luat 9,77 în examen și 10 la prezentarea lucrării) a venit din nou timpul de o tură așa cum trebuie: Creasta Balaurului, un 1A ușor plus o alergare pe Valea Cerbului.

Pe Creasta Balaurului acum am fost pentru prima dată. Este un traseu destul de accesibil, dacă ești obișnuit cu muntele. Este o creastă semi-alpină, cotată 1A, deci ceva mai greu decât un traseu turistic, undeva la limita de jos a traseelor alpine. Nu este un traseu pentru începătorii într-ale muntelui. Porțiunea de urcare din Valea Morarului în creastă este destul de solicitantă, apoi urmează mersul pe creastă care este superb. Zone mai expuse sunt puține, 2-3, asta dacă nu cumva am greșit eu traseul. Am avut și Garminul cu track-ul la mine dar nu m-am gândit să încarc și bateriile, așa că tot după miros am mers.

Partea cocălărească a fost că am vrut să îmbinăm Creasta Balaurului cu o tură de alergare, așa că în cel mai șoșonăresc stil cu putință am urcat creasta în adidașii de trail. Cât bombăneam eu acum câțiva ani la ăia care fac muntele în adidași și iată ca acum am ajuns pe urmele lor :D

Alte detalii picante, Claudia a picat în râu la 2 minute după ce am plecat de la mașină, piureul de la Vf. Omu e din fulgi și nu e bun, sindromul paletar încă e prezent și mă doare la alergat. I-am dat cu o Timișoreana acasă să uit de necaz. În rest, Oana revine în forța la alergat și a stabilit cu Claudia să se antreneze împreună pentru 7500, așa că aveți grijă.

Poze:

Mai tineti minte Povesti despre munte?

Mai țineți minte de Povești despre munte? Unii da, pentru alții e prima oară când auziți de el. Este un blog de munte pe care l-am pornit cu Andrei acum ceva timp, acum câțiva ani buni. Planurile erau mari, vroiam să ne facem blog de munte și prin el să începem să organizăm ture montane. Am făcut câteva la început, apoi lucrurile au luat o altă întorsătură. Și eu și Andrei am intrat în clubul EcoXtrem unde eu am devenit instructor și organizam cu ei ieșiri pe munte. După EcoXtrem am început să organizez drumeții pe munte cu Evadează cu Noi . După puțin timp am început să vreau să organizez și alt gen de ture outdoor, unde eu nu sunt în mod neapărat și trainer, cum ar fi ture de călărie, mountain bike. Am făcut câteva, apoi în iarnă am câștigat cu proiectul “Descoperă România prin sporturi de aventură” o finanțare pentru organizarea a cinci ture de sporturi outdoor, și iată-ma unde sunt acum. Blogul Povești despre munte a rămas, chiar dacă reunțasem la ideea de a organiza ieșiri prin intermediul lui. Și eu și Andrei am mai scris pe el până la un moment dat. Eu am renunțat la a pune ture pe blog, dintr-un motiv foarte simplu: nu știam ce să mai scriu interesant. Nu puteam să scriu despre fiecare ieșire pe care o făceam, pentru că nu aveam ce. La fel cu concursurile – descrii unul, două, dar nu poți să o ții într-un șir de rapoarte de cursă, mai ales că eu nu sunt fan al rapoartelor de cursă și a rapoartelor de tură – nu citesc așa ceva cu excepția cazurilor în care am nevoie de informații, caz în care citesc unul nu 342352 câte sunt scrise pentru aceeași bucățică de munte.

Cred că pentru a menține viu un blog de munte trebuie să îndeplinești câteva din următoarele:

  • ești un povestitor excelent și știi să faci dintr-o tură obișnuită subiect de revistă. Eu sunt un povestitor mediocru și nu tot timpul întâlnesc situații pe munte care să fie subiect de blog. Nu tot timpul se întâlnește omul cu ursul în pădure în timp ce schiază și este cât pe ce să intre în el.
  • ești un fotograf foarte bun și vii cu fotografii super reușite, îți iei timpul să le editezi etc. – iarăși nu este cazul meu, în ultimele ture chiar am renunțat să mai fac poze pentru că am observat că nu mă uit niciodată la ele
  • vezi locuri wow, cum este în cazul blogurilor alpiniștilor, vii cu niște poze de te ia cu fiori pe șira spinării chiar și dacă nu ești cine știe ce fotograf
  • aduci informație utilă și relativ rară
  • îți este pur și simplu drag să scrii – aici cred că mă încadrez

Povești despre munte nu o să îl închid, îl las și vedem ce se întâmplă cu el. Nu cere de mâncare, cel puțin nu așa mult, hostingul nu costă o avere. Între timp oricum a apărut și blogul acesta, un blog personal, unde voi scrie când se întâmplă să îndeplinesc condițiile de mai sus.

Dacă aveți timp vă recomand să frunzăriți Povești despre munte, unele articole sunt chiar reușite. Vă recomand articolele despre creasta Făgărașului, partea 1 și partea 2, scrise de Andrei. Sunt ceva probleme la afișarea pozelor (am schimbat tema între timp și au apărut mici probleme, pozele sunt mai mari decât erau inițial), dar eu zic că articolele merită.

Fagaras de weekend

Dacă tot eram prin zonă în weekend, de ce să nu profităm și să nu dăm o tură prin Făgăraș. Planurile erau mari, realizarea lor un pic mai mică (dar nu cu mult mai mică :P). Am vrut să urcăm de la Bâlea  până pe Negoiu însă ora târzie la care am plecat, zăpada măricică de pe fețele nordice (și pe alocuri înghețată) și lipsa echipamentului de iarnă ne-a făcut să ne oprim la Călțun. Ne-am întors pe Piciorul Pisicii alternând zonele în care ne opream la un pui de somn (pe bune, chiar am tras un pui de somn!) cu zonele în care trăgeam tare să iasă pohuiul din noi.

Căteva imagini surprinse cu telefonul mobil, ca de obicei nu am avut camera foto cu mine:

 

Hmm… ce îmi mai place cerul când zici că vin zmeii la război. În depărtare Vf. Lespezi și Vf. Negoiu.

 

Lacul Călțun înghețat. Am rezistat tentației de a face patinaj artistic pe el.

Mai țăcănită de la an la an

Este vorba de o tură pe munte tradițională de Sf. Mihail și Gavril. Aici voi pune doar un videoclip făcut de Miha, restul citiți pe Povești despre Munte:

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑