Inner World

Discovering myself. Enjoying the journey.

Tag: psihologie

Despre experimentul secret al Facebook – si totusi am invatat ceva in facultate

Dacă aveți un cont de Facebook și intrați măcar o dată pe zi, cu siguranță ați văzut share-uită știrea conform căreia Facebook a făcut un experiement pe utilizatorii rețelei. Despre experiment puteți citi pe larg aici. Pe scurt, newsfeed-ul a 600.000 de oameni a fost modificat, unii primind mai multe update-uri pozitive, alții mai multe update-uri negative. După expunerea la aceste știri s-a observat ce fel de statusuri postează persoanele expuse la newsfeed-ul modificat, concluzia fiind aceea că cei care au văzut mai multe știri negative au început să posteze statusuri mai negative, iar cei care au văzut știri pozitive au început să posteze update-uri cu conținut emoțional pozitiv. O concluzie interesantă, pe care cu toții o bănuiam, și care te pune pe gânduri – este motivul pentru care nu mai mă uit la televizor de mai bine de 6 ani.

Problema este modul în care a fost făcut acest studiu, respectiv fără știrea, și implicit fără acceptul participanților. Practic, cercetătorii respectivi au manipulat emoțiile utilizatorilor cu cea mai mare durere în cur față de aceștia. Același lucru se întâmplă și la TV, dar acolo măcar știi că în spatele știrilor se află niște oameni care selectează ce vor ei să ți se livreze. Pe Facebook ai impresia că ceea ce vezi vine de la prietenii tăi și nu există niciun filtru pentru acest conținut, altul decât ceea ce este relevant pentru tine, așa cum susțin cei de la Facebook (plus conținutul plătit al brandurilor, dar asta e altă poveste).

În cei trei ani de psihologie, cred că la fiecare materie pe care am făcut-o am auzit vorbindu-se despre etică și despre ceea ce se numește consimțământ informat, adică informarea participantului la studiu despre ceea ce urmează să i se întâmple și la ce riscuri se expune (și da, faptul că ți se vor prezenta informații negative cu pondere mai mare este un lucru care trebuie menționat neapărat!). Acest consimțământ informat trebuie semnat de participant, sau în cazul unui studiu online participantul bifează o căsuță prin care spune că este de acord să participe la studiu. În toate cercetările din facultate am prezentat acest consimțământ informat, inclusiv la lucrarea mea de licență care nu presupunea absolut niciun risc pentru participanți. Îndrăznesc să cred că nu există niciun absolvent de psihologie sau științe umaniste care să nu știe că orice studiu care implică manipularea emoțiilor trebuie făcut cu acordul acestora. Cu toate acestea, pe Facebook i-a durut în cur de cele mai elementare norme de etică și au derulat un studiu cu impact asupra wellbeing-ului utilizatorilor, studiu care nici măcar nu face obiectul activității companiei. Nu cred că în viitor Facebook va cenzura update-urile în funcție de conținutul lor emoțional, ca să se justifice necesitatea acestui studiu.

Ce e de făcut? Probabil cel mai firesc lucru este să le cerem celor de la Facebook să facă publică lista cu profilele celor implicați în studiu, iar cei afectați de acest experiment să fie despăgubiți. Da, ei sunt acoperiți din punct de vedere legal de termenii și condițiile cu care ești de acord când îți faci cont. Dar cu etica cum rămâne? Credeam că epoca Little Albert a trecut.

Sursa foto

Neplacut vs. Groaznic

Citeam aseară “The Antidote: Happiness for People Who Can’t Stand Positive Thinking”, o carte care în mare spune că gândirea pozitivă și vizualizarea pozitivă a evenimentelor, panaceul universal al maeștrilor de personal development, sunt bullshit-uri, că de fapt vizualizarea pozitivă a evenimentelor duce mai degrabă la demotivare, lucru dovedit prin cercetări psihologice. În plus, vizualizarea pozitivă nu reușeste să te ferească de anxietatea asociată cu probabilitatea ca lucrurile să nu se întâmple așa cum vrei tu. Iar cu toții știm că de regulă lucrurile nu se întâmplă într-un mod atât de favorabil cum am vrea, dar nici în modul atât de groaznic de care ne temem.

La un moment dat în carte autorul vorbește de Albert Ellis, unul din marii psihologi ai secolului trecut, și de întrebarea acestuia pe care o punea pacienților: “care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”. Practic, el vroia ca tu să faci diferența între un lucru neplăcut și unul groaznic. E neplăcut să îți pierzi job-ul/să nu ai bani de haine/să te părăsească prietena, dar nu este o tragedie, oricând îți poți imagina lucruri mai rele care se pot întâmpla și la care oamenii au reușit să facă față și să găsească în continuare motive de fericire. Răspunzând la întrebarea care este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla într-o anumită situație, realizezi că de fapt worst case scenario nu e atât de rău.

Pentru a înfrunta convingerile iraționale Albert Ellis propunea chiar niște exerciții, cum ar fi să stai pe o bancă în parc și să intri în vorbă cu orice persoană (de sex opus, preferabil) care se așează lângă tine, să anunți în metrou stațiile care urmează cu voce tare și alte asemenea propuneri care au rolul de a te expune unor emoții neplăcute și unor frici adânc implantate în mintea noastră. Rezultatul este că vei realiza că nu ți se întâmplă nimic dacă cineva te ignoră, dacă cineva râde de tine sau te consideră nebun. Este neplăcut, dar nu groaznic. Poți trăi cu asta.

De gândit :)

P.S. În The Flinch Julien Smith propunea un exercițiu similar, respectiv să faci dimineața duș cu apă rece. Ideea lui era să înveți să recunoști și să învingi rezistența internă care apare inevitabil în față unor evenimente ce pot avea un rezultat neplăcut. Rezultatul e cam același, vezi că într-adevăr e neplăcut să faci un duș cu apă rece, dar nu atât de neplăcut pe cât ai crede. Vă zic din experiență, am făcut asta azi-dimineață.

 

Securitatea

Este 12 noaptea, esti relaxat in patul tau, cel mai probabil dormi. Te trezesc zgomote puternice, tipete, impuscaturi. Te duci repede la fereastra si observi casa de vis-a-vis inconjurata de soldati. Ei nu vin niciodata ziua, ziua nu iti este frica, noaptea li se face oamenilor frica. Iar ei vor ca tu sa simti frica. Devii curios si te pui la geam, in intuneric, sa nu fii vazut. Vezi cum vecinul tau este ridicat violent de soldati si urcat intr-o duba. Incepi sa te temi un pic pentru tine pentru ca stii ca acum nu mult timp ai vorbit lucruri ce nu trebuiau spuse, nu mare lucru, insa indeajuns pentru a te lua politia la intrebari. Rasufli usurat cand vezi ca soldatii pleaca, stresul scade si te relaxezi. Nu te relaxezi prea mult timp pentru ca intr-o ora se intampla acelasi lucru, de data asta in casa ta. Casa iti este inconjurata de soldati, soldatii urla pe scari si sparg usa. Intra in apartament si incep sa urle numele tau. Esti nedumerit, nu stii ce se intampla, incerci sa ceri explicatii dar nu ti se dau. Ti se pun catusele, esti legat la ochi si scos in fata blocului unde “stai un pic de vorba” cu un soldat. In tot acest timp si familia ta sta de vorba cu niste soldati iar cei ce au venit dupa tine au grija ca tu sa afli lucrul acesta. Incepi sa iti faci griji pentru familia ta si sa te simti vinovat. In fata blocului ti se aduc acuze pe care nu iti vine sa le crezi si esti intrebat despre oamenii cu care lucrezi. Esti intrebat despre spioni si tradatori. Familia ta te poate vedea cum stai in fata blocului legat la ochi. Esti pus sa zici tot ce stii.

Continue reading

Ținem legătura

Mi-ar plăcea să încep acest articol cu o formulare de tipul îmi cer scuze pentru că nu am mai scris pe blog, promit că de acum încolo voi scrie mai des. Dar nu pot să zic asta pentru că știu că nu este așa. De multe ori îmi zic “băi mai scrie și tu pe blogul ăla”. Mai am și domeniu propriu și plătesc hosting. Într-un timp îmi făcusem program săptămânal, joia la ora 17:00 trebuia să scriu ceva pentru blog. Nu merge, dacă nu simți dorința de a scrie în capul pieptului nu o să iasă nimic. Iar dorința nu o poți forța. Cel puțin asta este situația în cazul unui amator în ale bloggingului, nu vorbim aici de profesioniști care din blog își câștigă existența. Acolo într-adevăr ai n-ai mingea tragi la poartă. Vreau să zic că ai sau nu ai inspirație trebuie să scrii ceva.

Ce am observat de-a lungul timpului este că într-adevăr scrisul pe blog te ajută. Sau mai bine zis, corelează cu perioade foarte bune din viața ta (formulare statistică style). Perioadele în care simțeam nevoia să scriu (am experimentat astfel de perioade în special la început de tot, când am început Pat și Patachon) erau perioade foarte productive în toate aspectele ale vieții mele. Erau perioade în care eram foarte încrezător în forțele mele, probabil de aceea și simțeam o nevoie mai mare de exprimare.

Bun, și acum să trecem la subiect. Toată această introducere a vrut să pregătească terenul pentru o afirmație foarte simplă, următoarea lună o să fiu plecat în Iordania, într-un program de voluntariat la o casă de copii orbi. Toată această experiență am de gând să o povestesc aici pe blog. Am să vă povestesc cum este să fi voluntar în Iordania, ce anume vom lucra dar și ce vom face în afara orelor de program (adică pe unde ne vom plimba). Pentru că în ultimul timp mi-am bătut capul cu maimuțica năstrușnică MailChimp (pentru necunoscători MailChimp este o platformă de email marketing) mi-am pus în dreapta sus o căsuță în care vă puteți introduce adresa de mail și veți primi articolele apărute pe blog direct pe mail. Cel puțin așa ar trebui să funcționeze.

P.S. Chiar mi-aș dori să scriu mai mult pe blog!

 

Cand apare schimbarea?

Schimbarea este una din legile vieții, nimic nu rămâne la fel, totul se află în mișcare și capătă alte forme. În fiecare minut oameni se nasc, mor, își schimbă ideile și preferințele, încep sau pun punct relațiilor, își găsesc noi slujbe. Schimbarea este unul din principiile vieții și cu toții știm asta.

Cu toate acestea de multe ori ne simțim blocați și nu reușim să ne schimbăm. Ne scriem planuri, citim strategii de a ne schimba, plătim pentru ca alții să ne motiveze iar rezultatele nu apar – după un timp starea de inspirație și de entuziasm dispare iar noi rămânem cu viața noastră așa cum era. Ba mai rău, în unele cazuri nici măcar nu acceptăm nevoia de schimbare și ne mințim că totul este bine în viața noastră socială, profesională, intimă. Suntem atât de confortabili cu situația noastră, chiar dacă este mizerabilă și ne provoacă suferință, încât nu vrem să acceptăm că vrem mai mult de la viață și încercăm să ne convingem că nu se poate altfel.

Continue reading

Inspiratie – uita-te in jurul tau

Ora 5 dimineața, sună ceasul – în primul moment nu realizez ce se întâmplă dar apoi îmi vine în minte faptul că de câteva zile încerc să mă trezesc de dimineața și îmi trag o înjurătură printre dinți. Sunt aproape inconștient, în acest moment rațiunea nu funcționează și orice logică pare nebunie curată în comparație cu confortul patului meu. Îmi zic că nu am ce face de la ora asta, așa că mai bine îmi pun ceasul cu o oră mai târziu, la 6. Da, da, da… știu prea bine manevra asta: îmi pun ceasul la 6, apoi la 7 și tot la 8 mă trezesc… furios pe mine și parcă mai obosit decât înainte să mă culc. De câteva zile așa mi se întâmplă dar astăzi parcă ceva mă înghiontește. Cred că antrenamentul meu mintal începe să dea roade – am tot încercat să îmi creez un reflex pavlovian imaginându-mi ceasul sunând, eu trezindu-mă din pat și deschizând geamul în secunda următoare. Ei, să te văd acum meștere dacă mai dormi când o să-ți vină în nas un aer la zero grade! – așa îmi ziceam. Nu știu exact ce s-a întâmplat în creierul meu cert este că în loc să fug la ceas să îl opresc în capul meu persista o șoaptă: deschide geamul! deschide geamul! Ce se poate întâmpla? Dacă nu-ți convine poți să-l închizi la loc! L-am deschis și m-am pus la loc în pat. Manevra se pare că a funcționat căci în scurt timp aerul rece mă izbește și încep să mă trezesc și să-mi recapăt rațiunea – deschid lumina și îmi strâng patul.

Continue reading

Gamerii profesioniști vor salva lumea?

Astăzi am primit pe e-mail un filmuleț care mi s-a părut pe cât de fantezist pe atât de interesant. Ideea principală este că putem rezolva probleme din viața reală jucându-ne mai mult pe calculator și rezolvând mai multe probleme virtuale.

În momentul acesta avem foarte mulți gameri extraordinari, care joacă jocuri video 4-5 ore pe zi. Este clar că acești copii/adolescenți au devenit foarte buni la ceva, problema care se pune este la ce au devenit buni și cum putem aduce acel lucru la care au devenit buni în lumea reală?

Jane McGonigal identifică 4 trăsături ale unui gamer:

1. optimism - gamerii încep un joc cu convingerea că îl pot câștiga. Chiar dacă nu reușesc din prima încercare nu se lasă bătuți, tot încearcă să câștige locul 1 și tot timpul cred că merită să mai încerce încă o dată.

Continue reading

Obediența – până unde merge?

Am să încep acest blog cu un articol pe un subiect care, alături de conformism, mie îmi place foarte mult: obediența. De ce îmi place atât de mult? Pentru că este o problemă ce o întâlnesc peste tot și nu în ultimul rând la propria mea persoană. Mă găsesc de multe ori în postura în care îmi dau seama că am împrumutat idei și comportamente fără a le trece prin filtrul meu interior.

 

Obediența – până unde merge? Experimentul lui Stanley Milgram

Experimentul lui Milgram m-a speriat un pic când l-am auzit.  Punctul de plecare al experimentului a fost atrocitățile comise în al doilea război mondial, respectiv cum au putut fi convinși oamenii să execute crime și torturi atât de teribile.

Continue reading

© 2017 Inner World

Theme by Anders NorenUp ↑